Start > Ritul latin > Credința ta te-a vindecat

Credința ta te-a vindecat

18 October 2010
4,760 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul C)

Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am auzit acum ne vorbește despre două lucruri pe care ar trebui să fie întotdeauna nedespărțite, dar pe care, în realitate, rar le găsim împreună în viața oamenilor: miracolul și recunoștința. Miracolul vine de la Dumnezeu, recunoștința vine de la om, dar aceasta din urmă e atât de rară, încât apare și ea ca un fel de miracol. Cuvântul miracol vine din latinescul “mirari” – a se mira -, și, fiindcă recunoștința e atât de rară, avem toate motivele, să ne miră atunci când o întâlnim.

Prima lectură și Evanghelia ne relatează două miracole asemănătoare între ele, două vindecări de lepră, două intervenții ale lui Dumnezeu spre a-i reda omul sănătatea și bucuria.

În prima lectură e vorba de generalul sirian Naaman, un păgân care, lovit de boala necruțătoare a leprei, acest lucru se întâmpla în secolul al IX-lea î.C., la sugestia unei copile evreice luată prizonieră, merge la profetul Elizeu. Îndemnat de profet generalul, se scaldă de șapte ori în Iordan și se vindecă de lepră. Carnea lui putredă, pielea lui acoperită complet de puroi, devine fragedă, curată ca pielea unui copil abia venit pe lume. Același lucru se întâmplă cu leproșii din Evanghelie care îl imploră pe Isus: “Învățătorule, ai milă de noi!” În timp ce mergeau să se arate preoților, s-au vindecat.

Din analiza celor două minuni relatate rezultă că minunea nu este doar o intervenție extraordinară, supranaturală în mersul firesc al lucrurilor, o suspendare pentru moment a legilor naturii, ci este un semn prin care Dumnezeu atrage atenția asupra unei alte realități excepționale care se petrece, așa cum face profesorul în clasă cu copiii neatenți și distrați când vrea să le spună ceva important care trebuie reținut: bate din palme, atenționându-i. Când Dumnezeu vrea să înfăptuiască și să comunice ceva excepțional oamenilor, face o breșă, o spărtură în cer, sfâșiind legile naturii și se arată lumii: aceasta e minunea. E ca o rază de soare care sfâșie și străbate norii grei de plumb atunci când cerul e complet acoperit: un fenomen care ne încântă și ne provoacă uimire.

Semn a ce este minunea înfăptuită de Isus în Evanghelia de azi? Semn al mesianității sale și semn al puteri sale de a vindeca de o altă lepră mai cumplită decât lepra trupească; vindecarea de lepra sufletească, de păcat. Isus îi trimite la preoți pe cei zece leproși, nu numai fiind că așa cerea legea din cartea Leviticului, ci în primul rând spre a arăta autorităților religioase că Mesia a venit, e în mijlocul lor, vindecarea leproșilor fiind, conform profeției lui Isaia, unul din semnele după care Mesia poate fi recunoscut.

Acești leproși care înainte erau excluși din comunitate, erau nevoiți să locuiască în afara satelor și orașelor, izolați, separați, excomunicați, erau considerați necurați, pedepsiți de Dumnezeu. Odată vindecați de Isus, au devenit semn că și cei bolnavi de lepra păcatului sunt vindecați de Cristos și readmiși la comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii.

Și mai rezultă din cele două vindecări de lepră din textele biblice ale Liturghiei de azi că miracolul este un semn profetic, adică o prevestire, o anticipare a unei minuni și mai mari pe care Dumnezeu o va înfăptui în viitor. Așa cum misiunea vindecării generalului sirian din prima lectură a fost o profeție a vindecării celor zece leproși din Evanghelia Liturghiei de azi, minunea vindecării celor zece leproși este la rândul ei profeția vindecării totale și definitive pe care Dumnezeu o va înfăptui la sfârșitul timpurilor când va înceta orice boală și însăși moartea va fi învinsă, spre deosebire de victoria provizorie asupra bolii și a morții din Evanghelia de azi. Victorie provizorie căci cei zece leproși vindecați cu siguranță într-o bună zi s-au îmbolnăvit din nou și au murit. Ultimul dușman care va fi nimicit atunci, scrie apostolul Pavel, va fi moartea (cf. 1Cor 15, 26). Acolo, în Ierusalimul ceresc, scrie sfântul Ioan în Apocalipsă, Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii noștri. Moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici strigăt, nici tânguire, nici durere. Iar această uluitoare minune care va avea loc se întemeiază pe minunea minunilor care este învierea lui Cristos; minunea supremă care dă forță și credibilitatea tuturor minunilor. Înviind din morți Isus s-a dovedit a fi stăpânul absolut al vieții. E o realitate care nu trebuie uitată nici o clipă, de aceea, în a doua lectură a Liturghiei de azi, sfântul Pavel îl atenționează pe ucenicul său Timotei: “Adu-ți aminte de Domnul nostru Isus Cristos cel înviat din morți, din seminția lui David… căci este adevărat cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu el,vom și trăi împreună cu el”.

Dar să trecem la al doilea aspect care iese în evidență din lecturile biblice ale acestei duminici: recunoștința, aducerea de mulțumire pentru binefacerile primite. Cât e de rară recunoștința la oameni, ne-o spune această legendă. Odată, Dumnezeu a dat o recepție în cer la care a invitat toate viruțile. Acestea erau bine dispuse, discutau între ele. Doar două dintre virtuți stăteau deoparte stinghere și nu-și vorbeau. “Ce este?” – le întreabă Domnul. Nu vă cunoașteți?” “Nu, nu ne-am întâlnit niciodată pe pământ”. “Să va fac cunoștință, zice Domnul. Erau binefacerea și recunoștința. Sunt animale care ar putea da lecție omului în această privință. Spunea scriitorul Mark Twain: “Dacă strângeți de pe stradă un câine înfometat și îi dați de mâncare, nu vă va mușca: aceasta este principala deosebire dintre câine și om”. Există o rugăciune intitulată Rugăciunea unui câine, care sună așa: “O, Stăpâne al tuturor creaturilor, fă ca omul, stăpânul meu, să fie la fel de credincios celorlalți oameni, cum îți sunt eu ție. Fă ca el să-și iubească familia și prietenii, așa cum te iubesc eu pe tine.

Fă ca el să păzească în mod cinstit bunurile pe care i le-ai încredințat, așa cum le păzesc eu în mod cinstit pe ale lui.

Dă-i, Doamne, un zâmbet ușor și spontan după cum ușor și spontan este guduratul meu.

Fă ca el să fie gata în a fi recunoscător, așa cum sunt eu gata să-i ling mâinile.

Dă-i răbdarea pe care o am eu când îl aștept ori de câte ori se întoarce acasă, fără să mă plâng.

Dă-i curajul și promptitudinea mea de a sacrifica totul pentru el, orice comoditate și chiar viața.

Păstrează-i tinerețea inimii și veselia mea.

Stăpâne al tuturor creaturilor, fă ca așa cum eu sunt întotdeauna cu adevărat câine, tot astfel să fie și el întotdeauna cu adevărat om”.

Cuvântul latin “salus” înseamnă și sănătate și mântuire. Generalul sirian a beneficiat de o dublă minune: și de vindecarea trupului și de vindecarea sufletului prin darul credinței. A fost și însănătoșit și mântuit. El a crezut că Dumnezeu lui Israel este singurul Dumnezeu adevărat, căruia de acum avea să i se închine și să-i aducă jertfe. El, deși păgân, a știut ce este recunoștința. S-a întors din drum ca să mulțumească pentru dubla minune pe care Dumnezeu o făcuse prin profetul Elizeu.

Dintre cei zece leproși vindecați de Isus doar unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors și l-a preamărit pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fața la pământ la picioarele lui Isus și i-a mulțumit. Și acesta, notează evanghelistul, era samaritean, adică un om tratat de către fiii poporului ales ca un păgân, ca un excomunicat, exclus de la mântuire. În realitate, din cei zece, numai el a fost nu numai vindecat ci și mântuit primind darul credinței. “Scoală-te, îi zice Isus. Credința ta te-a vindecat”. El a beneficiat de o dublă vindecare, de o dublă minune. Ceilalți nouă nerecunoscători au fost vindecați, dar nu au fost mântuiți. Observăm în Evanghelii că acești eretici, acești excomunicați în ochii evreilor sunt prezentați foarte favorabil, și chiar cu simpatie, pentru disponibilitatea lor de a asculta și a primii cuvântul lui Cristos, pentru calitățile lor umane precum compătimirea și recunoștința. Să ne gândim la samariteanul milostiv care l-a salvat pe omul care se zbătea între viață și moarte și pe lângă care levitul și preotul care au trecut fără să se uite la el. Să ne gândim la samariteanca de la fântâna lui Iacob care a primit cuvintele lui Isus, ca și toți cei din satul ei. Să ne gândim la succesul deplin pe care l-a avut diaconul Filip care a evanghelizat Samaria (cf Fap 8,5…). E adevărat că samaritenii, l-au împiedicat pe Isus în ultima călătorie spre Ierusalim să treacă prin satele lor, dar n-au făcut-o din răutate, ci dimpotrivă, i-au vrut binele. Aflase de prevestirea făcută de Isus care mai înainte, că îl așteaptă moartea la Ierusalim, și voiau sa-l împiedice, să-l forțeze să se întoarcă acasă, în Galileea, să evite batjocura și moartea spre care se îndrepta. Așa se explică replica dură dată de Isus celor doi apostoli care voiau să coboare foc din cer, ca să-i mistuie, neștiind adevăratul motiv al refuzului samaritenilor de a le tranzita ținutul.

Iar evreii cărora Isus a venit să le aducă lor mânuirea, paradoxul, nu numai că nu au fost recunoscători pentru darul oferit, dar de-a dreptul l-au respins, dovedindu-se ostili și răzbunători. Când, în sinagoga din Nazaret Isus face o aluzie la minunile făcute de Ilie și Elizeu în favoarea păgânilor, aceștia primindu-le cu recunoștință, ascultătorii săi s-au înfuriat și l-au amenințat cu moartea, ceea ce, până la urmă, se va și întâmpla. E un fenomen straniu foarte bine ilustrat într-un film celebru intitulat Leprosul. E vorba de un medic din Londra care primește vizita unui fost coleg de școală, abia întors din orient și care e doritor să afle ultimele noutăți din capitală. În timp ce îi povestește. medicul observă că țigara între degete i se termină și că mucul de țigară îi arde carnea prietenului său fără ca acesta să simtă ceva. Pentru medic a fost un semn șocant: numai leproșii nu simt când li se arde carnea. Prietenul său se contaminase de această boală cumplită și nu știa. Voind să îl ajute, medicul îi face cunoscută situația în care se afla. În loc să îi fie recunoscător, din acel moment prietenul îl urăște și în cele din urmă îl omoară. E ceea ce au făcut cu Isus, medicul divin, cei pentru care el a venit ca să le vindece trupurile și sufletele.

De ce suntem noi oamenii nerecunoscători și nu-l preamărim pe Dumnezeu pentru binefacerile primite? Pentru două motive. Mai întâi pentru că suferim de amnezie, avem memoria scurtă. Nu avem ținere de minte pentru binele care ni s-a făcut. În schimb nu uităm până la moarte un mic rău care ni s-a făcut cu zeci de ani în urmă. De câte ori le-a mulțumit părinților noștri că ne-au dat viață, că au vegheat asupra noastră și numai Dumnezeu știe de câte ori ne-au salvat de la moarte în copilărie? La fel, într-o zi, în lumina lui Dumnezeu vom vedea câte minuni a făcut Dumnezeu pentru noi, de câte ori ne-a salvat din situații grele, și nici nu ne vine în minte că trebuie să-i spunem și lui: Sărut mâna pentru masă!, că trebuie să-i mulțumim și să-l preamărim pentru nenumăratele binefaceri, începând cu vindecarea înfăptuită la Botez, o intervenție nu mai puțin miraculoasă decât trecerea Mării Roșii, după cum am auzit în aclamația de la Evanghelia de azi: “Voi sunteți un neam ales, un popor sfânt: proclamați mărirea celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină”.

Dar mai ales un motiv mult mai grav, care îl face pe om să refuze darurile lui Dumnezeu și să nu-i spună mulțumesc. Este orgoliul, aroganța, auto-suficiența, pretenția de autonomie totală, de a nu te recunoaște creatură, de a fi Dumnezeu, de a nu datora nimănui nimic pentru care să spui: mulțumesc.

E păcatul lui Lucifer care a spus: “Nu-i voi sluji”. E păcatul celor dintâi oameni care au voit să fie ca Dumnezeu. E păcatul păgânilor pe care, în scrisoarea către Romani, apostolul Pavel îi găsește de nescuzat “deoarece, deși l-au cunoscut pe Dumnezeu, nu l-au preamărit ca Dumnezeu, nici nu l-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Rom 1,21). E păcatul ateilor moderni care spun: dacă există Dumnezeu, dacă el a fost, dacă de la el am totul, nu mai sunt eu totul, nu sunt complet autonom, nu-mi aparțin în întregime, deci Dumnezeu nu există, sau, dacă există eu sunt dumnezeu.

Orgoliului uman i se opune umilința Fiului lui Dumnezeu care recunoaște la tot pasul în Evanghelie că tot ce are a primit de al Tatăl: “Faptele pe care le fac, nu sunt ale mele, ci ale Tatălui meu. Cuvintele pe care le spun, nu sunt ale mele, ci ale Tatălui meu”. De aceea viața lui Isus a fost o neîntreruptă aducere de mulțumire Tatălui: “Te preamăresc, Tată!, Îți mulțumesc, Tată!” Nu numai în momente fericite, dar și în cele de extremă suferință, Isus îi mulțumește Tatălui. În ajunul morții sale, când sentința de condamnare la moarte îi era deja dată, când crucea și cuiele îi erau deja pregătite, Isus rostește cea mai vibrantă aducere de mulțumire: “Luând pâinea, a mulțumit, a frânt-o și a dat-o ucenicilor săi zicând: Acesta este trupul meu”. De aceea și Cina în cadrul căreia a adus mulțumire, a rămas cu numele de Euharistie care, tradus din grecește, înseamnă mulțumire. Scrisorile sfântului apostol Pavel sunt străbătute de îndemnul la aducere de mulțumire: “Să-i mulțumim neîncetat lui Dumnezeu… În toate lucrurile aduceți neîncetat mulțumiri lui Dumnezeu (1Tes 2,13; 5,18); Să-i mulțumim cu bucurie Tatălui” (Col 1,12). Acest lucru îl facem acum noi cei adunați în jurul altarului ca să celebrăm Euharistia. Unim rugăciunea noastră de mulțumire, cu rugăciunea de mulțumire a lui Cristos căci, așa cum vom cânta la Prefață, cu adevărat vrednic și drept este să aducem mulțumiri Domnului Dumnezeului nostru.

Ritul latin