Anul liturgic se va încheia curând cu sărbătoarea lui Cristos Regele şi Judecătorul întregii omeniri. Temele acestor ultime duminici ale anului liturgic sunt legate de ultimul destin al omului şi al lumii.

Timpul până la a doua venire a lui Cristos de la sfârşitul lumii este un timp de aşteptare, pe care îl petrecem în rugăciune şi credinţă. Credinţa şi rugăciunea sunt două lucruri inseparabile: una nu există fără cealaltă; cum să te rogi unui Dumnezeu în care nu crezi? Rugăciunea se naşte din credinţă, iar credinţa se hrăneşte din rugăciune; în rugăciune ucenicii îi cereau lui Isus: “Doamne, sporeşte în noi credinţa”. La sfârşitul Evangheliei de azi, Mântuitorul are un cuvânt misterios şi tulburător: “Oare Fiul Omului, când va veni, va mai găsi credinţă pe pământ?” La fel de bine, putea să spună: “Oare Fiul Omului, când va veni, va mai găsi rugăciune pe pământ?” Abandonarea în masă a credinţei şi a rugăciunii este unul dintre semnele care prevestesc a doua venire a lui Cristos.

Dar tema principală pe care o propune reflecţiei noastre cuvântul lui Dumnezeu de astăzi este rugăciunea. Despre importanţa rugăciunii nu este nevoie să vorbesc prea mult: rugăciunea este întâlnirea noastră cu Dumnezeu, este o anticipare a fericirii din viaţa de dincolo, când îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte rugăciunea lumina sufletului. Omul care se roagă, spun el, ţine în mână cârma istoriei. După cum lumina este necesară ca să vedem lucrurile din jurul nostru, la fel rugăciunea este absolut necesară, pentru ca sufletul nostru să-l poată vedea pe Dumnezeu. “După cum trupul se hrăneşte cu mâncare, tot astfel sufletul se hrăneşte cu rugăciune”, scrie sfântul Augustin.

Rugăciunea nu este numai o întâlnire intimă, personală cu Dumnezeu, ci este, totodată, o convorbire, un dialog cu Dumnezeu. În rugăciune este mai important ce cere Dumnezeu de la noi decât ceea ce cerem noi de la Dumnezeu. Dacă la rugăciune nu auzim glasul lui Dumnezeu, ci se aude numai glasul nostru, rugăciunea noastră nu se mai poate numi dialog cu Dumnezeu, e monolog cu noi înşine.

În acest dialog cu Dumnezeu, care se realizează la rugăciune, Dumnezeu ne vrea ca parteneri liberi, ca persoane umane înzestrate cu libertate; libertate nu în sensul că suntem liberi să ne rugăm sau să nu ne rugăm, liberi să spunem ce vrem, să facem ce vrem, să ne comportăm cum vrem, mai ales la rugăciunea comunitară, liturgică, ci liberi în sensul că suntem conştienţi că nu suntem sclavi, ci fii, că suntem eliberaţi de Cristos de orice formă de sclavie; suntem conştienţi că Dumnezeu nu este stăpân de sclavi, ci ne este Tată. “Iar voi, când vă rugaţi, să spuneţi aşa: «Tatăl nostru»”. Apostolul Pavel le aminteşte creştinilor din Roma: “Voi nu aţi primit duhul sclaviei ca să aveţi frică, ci aţi primit duhul înfierii, care ne face să strigăm: Abba!, adică Tată”. De reţinut cuvântul sfântului Pavel: “Să strigăm”. Sclavul nu-şi permite să-şi ridice glasul, să strige la stăpânul său. Copilul, în schimb, da, e normal să strige către tatăl său. Aceasta este libertatea la rugăciune: o atitudine interioară de dezinvoltură respectuoasă, lipsă de complexe, atitudine de sinceritate, de încredere, de iubire în a vorbi cu Dumnezeu.

Libertatea iudaică ne informează că Dumnezeu era gata să pedepsească poporul său cu o mare nenorocire. “Ştii cine a revocat hotărârea cerească de a veni catastrofa asupra poporului nostru?” – l-a întrebat Baal-Şem pe rabi Naamen. ” îţi spun eu. Ni tu, nici eu, nici rabinii, nici mari şefi spirituali. Rugăciunile noastre nu au avut nici un efect. A fost o femeie din popor care ne-a salvat. Şi iată cum. A venit în sinagogă şi a început să se roage plângând: «Doamne Dumnezeu universului, oare nu eşti tu tatăl nostru? De ce să nu-ţi asculţi copiii care te imploră? Vezi, eu sunt mamă. Am cinci copii. Şi când văd că unul varsă o lacrimă, mi se rupe inima. Dar tu, tată ai mulţi copii. Toţi oamenii sunt copiii tăi. Şi toţi plâng. Chiar dacă inima îţi este de piatră, cum poţi să rămâi indiferent?» şi Dumnezeu i-a dat dreptate”.

Acest lucru îl spun la începutul creştinismului scriitorul bisericesc Aristide: “Rugăciunea creştinilor face ca lume să rămână în picioare”.

Calitatea noastră de oameni liberi, de copii ai lui Dumnezeu, ne cere să evităm orice formă de sclavie la rugăciune. Să evităm sclavia formulelor. Sunt formule preţioase de rugăciune, cum ar fi “Tatăl nostru”, “Bucură-te, Marie”, “Slavă Tatălui” şi altele pe care le ştim pe de rost, pe care este bine şi chiar necesar să le spunem, mai ales la rugăciunea comunitară, liturgică. Dar să nu ne limităm numai la acestea. Mai este rugăciunea personală, care ne izvorăşte din inimă şi care nu are nevoie întotdeauna de cuvinte. Ce am spune de un copil care ar vorbi cu tatăl său şi i-ar cere ce are nevoie, folosind întotdeauna fraze luate din cărţi sau formule gata făcute, învăţate dinainte pe de rost, şi nu ar fi în stare să-i spună tatălui său spontan, cu cuvintele lui, ce are pe inimă?

Rugăciunea făcută numai din cărţi sau din formule învăţate pe de rost riscă să devină o rugăciune mecanică, neatentă, fără suflet, din obişnuinţă, din rutină ca rugăciunile budiştilor din Tibet. Budiştii scriu rugăciuni pe steguleţe, pa care le pun în bătaia vântului, sau pe nişte morişti acţionate de vânt sau de o apă curgătoare: acestea se roagă în locul omului. Tâlfâitul steguleţelor, zgomotul moriştilor sunt rugăciuni care se înalţă spre cer.

Să evităm sclavia locurilor: rugăciunea în biserici, în lăcaşurile de închinare, este necesară, este obligatorie. Dar nu trebuie să se limiteze numai aici; noi suntem temple ale lui Dumnezeu, purtăm Biserica cu noi oriunde ne aflăm. “Ca să i te închini lui Dumnezeu”, îi spune Isus Samaritenei, “nu este nevoie să te duci nici la Ierusalim, nici pe Muntele Garizim”. Dumnezeu este pretutindeni; el vrea să ne închinăm lui în spirit şi adevăr. “Când te rogi, intră în camera ta, trage uşa după tine şi roagă-te Tatălui în taină”. Camera ta e sufletul tău, te rogi în spirit; acolo locuieşte cel ce este Adevărul: te rogi în adevăr. “Voi sunteţi sarea pământului”. Sarea face plăcute la gust toate mâncărurile. Rugându-ne pretutindeni, acasă, pe stradă, în tramvai, în atelier, în birou, în fabrică, în şcoală, în salonul spitalului, noi îi facem plăcute lui Dumnezeu toate locurile de pe pământ şi toate activităţile umane.

Să evităm sclavia timpului. A ne ruga la anumite momente fixe din zi – dimineaţa şi seara, înainte şi după masă – este un lucru foarte important în viaţa spirituală. Dar să nu uităm că Dumnezeu nu este un funcţionar care primeşte rugăciunea la anumite ore fixe, după cum e prevăzut în orar. Dumnezeu este Tată şi un tată nu are program de audienţe pentru copiii săi. Un tată poate fi deranjat de copiii săi la orice oră din zi şi din noapte; şi nici nu poate fi vorba de vreun deranj.

Rugăciunea este pentru suflet ceea ce este respiraţia pentru trup. Respirăm fără întrerupere de al naştere până la moarte. Poţi să întrerupi respiraţia mai mult de câteva secunde. Poţi să facă să nu mai bată inima care pompează sângele ce transportă oxigenul şi hrana în toate celule organismului? Rugăciunea este respiraţia care ne hrăneşte şi ne oxigenează fără încetare sufletul.

În prima lectură a Liturghiei, l-am contemplat pe Moise în timp ce se ruga, pe munte, cu braţele ridicate spre cer, pe când, la poalele muntelui, evreii luptau cu amaleciţii. Când braţele lui Moise erau ridicate, era mai puternic şi învingea Israelul. Când braţele lui cădeau de oboseală şi bătrâneţe, învingeau duşmanii, amaleciţii. Această scenă ne vorbeşte despre importanţa şi forţa rugăciunii. Când ne rugăm, suntem biruitori, răul din noi şi din jurul nostru nu ne poate învinge. Când abandonăm rugăciunea, am pierdut lupta: răul, păcatul, răutatea, senzualitatea, lăcomia, ura ne înving. Totodată, Moise, mijlocitorul dintre Dumnezeu şi poporul său, este simbolul lui Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni; Moise e simbolul lui Cristos care şi-a înălţat mâinile spre cer, când i-au fost bătute în cuie pe cruce, pe Calvar, şi care în aceeaşi poziţie stă acum în cer, mijlocind pentru noi la Tatăl.

Peste câteva minute, vom vedea cum, în partea centrală a Liturghiei, numită canon sau rugăciune euharistică, preoţii, care îl personifică pe Cristos, îşi ridică mâinile spre cer asemenea lui Moise pe munte, asemenea lui Cristos pe Calvar. Când vom ajunge la această parte a Liturghiei, reînnoind credinţa în Cristos prezent în mijlocul nostru, care se roagă şi mijloceşte pentru noi la Tatăl, să-i cerem şi noi lui Isus ceea ce i-au cerut ucenicii văzându-l în rugăciune: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”.