Start > Ritul latin > Să spuneți: Suntem servitori fără importanță!

Să spuneți: Suntem servitori fără importanță!

11 September 2010
881 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul C)

Nu există om pe toată suprafața pământului care să nu știe că sunt lucruri care ne depășesc capacitatea noastră de înțelegere și trebuie să le credem.

Pe vremea tiranului Ioachim (609-598 î.C.), regele Iudeii, profetul Habacuc se plângea lui Dumnezeu de toate nedreptățile pe care le vedea în mijlocul poporului său și se întreba: De ce atâta suferință? Până când va dura nenorocirea? De ce nu intervii, Doamne, pentru a face dreptate celor oprimați? (Lec. I: Hab 1,2-3; 2,2-4). Dumnezeu i-a răspuns că va trimite pe caldeeni și va pedepsi prin ei pe toți răufăcătorii. Habacuc nu înțelege ce fel de pedeapsă poate să fie aceasta. Caldeenii ar trebui să fie pedepsiți ei înșiși mai mult decât iudeii, fiindcă sunt mult mai răi: omoară tot ce întâlnesc în cale și pe deasupra își adoră însăși puterea lor de a omorî. Domnul îl liniștește pe profet spunându-i că va muri numai cel care nu are sufletul drept, pe când cel drept va trăi prin credința sa. Dar cum? Caldeeni se mulțumesc și se laudă cu puterea lor, dar vor pieri și ei. Adevărata putere, care face ca viața să dureze, este credința. Habacuc este invitat să aștepte și va vedea dreptatea divină: “Dacă întârzie, așteaptă, fiindcă va veni cu siguranță și nu va zăbovi”.

“Credința este o virtute, o caracteristică obișnuită a sufletului, o înclinație permanentă de a gândi și acționa conform gândului lui Cristos cu spontaneitate și vigoare” (RdC 52).

La această conformitate cu gândul său ne cheamă Cristos când ne spune: “Voi să spuneți: “Suntem servitori fără importanță”, după ce am făcut tot ceea ce trebuia făcut” (Lc 17,5-10). Problema noastră nu este cu nimic mai prejos decât cea a lui Habacuc, fiindcă ne întrebăm nedumeriți: Dacă am făcut tot ceea ce eram datori să facem, cum putem spune că suntem servitori nefolositori? Nu folosește nimănui binele făcut?

În primul rând putem spune că dreptatea divină, promisă lui Habacuc, a venit: Cristos Isus este dreptatea noastră (cf. 1In 2,1). Profeția s-a împlinit.

În al doilea rând, a pătrunde în adevărul lui Isus cuprins în cuvintele suntem slujitori inutili, înseamnă a-l cunoaște mai bine pe Isus și, cunoscându-l, îl vom iubi mai mult pentru că ne-a dat să cunoaștem tainele împărăției cerurilor.

Un prim răspuns la starea noastră smerită de slujitori inutili îl găsim în antifona de la începutul sfintei Liturghii de azi, cuvinte din cartea Esterei: “În stăpânirea ta, Doamne, sunt așezate toate și nu se poate împotrivi nimeni voinței tale. Căci tu ai făcut cerul și pământul și toate câte se află în ele; tu ești Stăpânul întregului univers” (13,9.10-11). Da, toate sunt opera lui Dumnezeu, chiar noi înșine cu tot ce suntem, cu tot ce avem și cu tot ce facem. Trebuie să credem aceasta cu toată smerenia, ca viața divină să rămână în noi și să ne dea adevărata valoare. Viața omului este o valoare, dar fără a fi pătrunsă de viața divină, fără a fi fecundată de aceasta, rămâne în timp ca o floare de măr, frumoasă, dar fără polenizare dispare și nu rodește. Viața omului, fără viața divină, e nimic, oricât s-ar zbate. “Aceasta este victoria care a învins lumea, credința noastră”, ne asigură sfântul apostol Ioan (1In 5,4), deoarece numai credința dă sens durerii acestei inutilități spirituale de a fi slujitori fără importanță. Nu suferința trupească, fizică, are valoare; ea este un semn indicator spre valoare. Suferă și animalele, de cele mai multe ori mai mult decât omul, dar nu dobândesc nici o valoare, nu câștigă nici o răsplată, fiindcă nu-i înțeleg sensul unic spre starea de slujitoare inutile, nu pot crede, așa cum crede omul în cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni nu-și împlinește bine datoria decât atunci când prin împlinirea datoriei trăiește în credința propriei inutilități, recunoscând că acela care lucrează toate în toți este Dumnezeu singur (cf. Înț 10,2; Col 3,11).

Nu sunt puțini acei creștini care se prezintă în fața lui Dumnezeu cu pretenția de a le face dreptate. Dumnezeu are un drept asupra noastră izvorât din creație, așa cum îl recunoaște Estera în antifona amintită mai sus: Tu ești Stăpânul întregului univers. Prin urmare pe drept ne poate impune legi și ne poate da porunci. Dacă le observăm, căpătăm convingerea că merităm răsplata, presupunând că răsplata corespunde faptelor și, ca urmare, ne simțim în drept de a-i pretinde lui Dumnezeu “plata”, uitând însă de acela care lucrează în noi, uitând cuvintele apostolului Paul adresate filipenilor: “Dumnezeu este cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a lui bunăvoință” (Fil 2,13). Atunci?

Răspunsul lui Isus este: Adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, adică acela care își face bine serviciul, nu-l face pentru plată, își face datoria pur și simplu fiindcă se știe dator față de acela care i-a dat darul vieții înainte de a fi făcut ceva și a descoperit în acest dar al vieții adevărul că Dumnezeu este Domnul și că se merit㎠osteneala de a face ceea ce i se cere. Cine poate înțelege măreția darului vieții? Dar măreția aceluia care este însăși Viața? Darul vieții plasează serviciul împlinit cu toată corectitudinea pe fundalul unei prietenii adevărate, bazată pe o încredere profundă și autentică. Prieten adevărat este acela care își oferă cu iubire serviciile altuia, fără a pune problema plății sau recompensei. Prietenia adevărată nu are trebuință de legi sau de porunci. Prietenul adevărat știe ceea ce face plăcere prietenului său și o face deoarece crede că iubirea dintre ei merită orice efort, orice oboseală, orice jertfă. A-i pretinde lui Dumnezeu răsplată înseamnă a nu-l avea de prieten. Cei care fac din Dumnezeu un partener comercial au loc oriunde, numai în împărăția lui Dumnezeu nu. Dacă vrem să-l avem pe Dumnezeu de prieten, trebuie să credem că el este iubire (1In 4,8) și cu cât vom experimenta că iubirea lui față de noi este mai mare, cu atât mai mult vom căpăta sentimentul și convingerea că am făcut prea puțin, nici măcar cât trebuia, pentru a o merita. Inutilitatea noastră stă, nu atât în ce am făcut, ci mai ales în felul cum am făcut: câtă iubire am pus în ceea ce am făcut.

Faptul că Dumnezeu ne-a oferit prietenia sa și ne-a descoperit măreția voinței sale de a realiza o lume nouă, un cer nou și un pământ nou (cf. 2Pt 3,13), nu fără aportul omului ca aliat, duce la conștiința slujirii din pură iubire și entuziasm, ba chiar la convingerea că ceea ce facem, în comparație cu ceea ce ar trebui să facem, nu am făcut mai nimic, ba chiar am mai încurcat sau zădărnicit efortul acelora care s-au străduit să realizeze împărăția lui Dumnezeu.

Din principiu trebuie să știm că răsplata nu are nici o importanță; că Dumnezeu nu-i obligat și nimeni nu-l poate obliga prin ceva ca să-l răsplătească, chiar dacă i-a împlinit poruncile cu cea mai mare scrupulozitate, fiindcă, așa cum am spus: Dumnezeu nu acceptă parteneri comerciali. Dar, din moment ce ne-a oferit prietenia sa, a trezit în noi încrederea că se preocupă de viața noastră. O dată ce ne-am împlinit datoria din iubire și ne-am considerat slujitori nefolositori, putem adăuga: Suntem fericiți că avem un prieten care ne iubește mult mai mult decât ne putem imagina”. Din acest motiv suntem siguri de protecția sa (cf. CBL pag. 1253-4).

Înțelegerea inutilității proprii nu se poate face fără un dar deosebit al Duhului Sfânt și ea nu-l face pe om timid și slab, ci din contra, fiindcă Duhul Sfânt este tărie, iubire și înțelepciune, a făcut din Paul și Timotei miniștri ai evangheliei, chemați să confirme adevărul divin prin propria suferință, prin lanțuri și închisoare, prin conștiința propriei inutilități, ca să apară că opera lui Dumnezeu din istorie: împărăția, Biserica lui Cristos, nu-i lucrare omenească, ci dumnezeiască (Lec. a II-a: 2Tim 1,6-8.13-14).

Prin urmare trebuie să-l iubim mai mult pe Isus care ne-a descoperit prietenia lui Dumnezeu și ne-a învățat cum să devenim noi înșine prietenii săi.

Mai rămâne totuși o enigmă: ce se întâmplă cu acei care nu fac nici ceea ce sunt datori să facă, ci din contra, fac tot ceea ce n-ar trebui să facă?

Din prietenie față de Dumnezeu, care vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la viață și la cunoașterea adevărului (cf. 1Tim 4,10; 2,4), este de datoria noastră să colaborăm, prin toate mijloacele care ne satu la dispoziție, la convertirea celor păcătoși. Să ne amintim de fraza din duminica trecută: Măreția unui om se măsoară prin puterea sa de comuniune! Astfel vom realiza marele paradox: inutilitatea noastră va fi utilizată de Dumnezeu pentru a pune temelia împărăției cerurilor. Amin.

Ritul latin