Start > Ritul latin > Străduiți-vă să intrați pe poarta cea îngustă

Străduiți-vă să intrați pe poarta cea îngustă

11 September 2010
975 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXI-a de peste an (Anul C)

Începutul Liturghiei de azi este marcat de antifona următoare: “Pleacă-ți, Doamne, urechea ta și răspunde-mi! Mântuiește pe slujitorul tău care se încrede în tine, Dumnezeul meu! Miluiește-mă, Stăpâne: către tine strig ziua întreagă!” (Ps 85,1-3).

A striga ziua întreagă, a striga tot timpul, arată neliniștea omului față de propria slăbiciune și dorința mântuirii: siguranța existenței personale.

Același lucru l-am făcut și noi prin rugăciunea Bisericii, în care am cerut ca inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii (LR).

Liturgia cuvântului de azi caută să ne ancoreze în Isus, fiindcă numai în el a pus Dumnezeu toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3).

Prima lectură (Is 66,18-21) constituie una dintre cele mai frumoase teme ale lui Isaia: manifestarea măreață a gloriei lui Iahve prin atragerea universală a neamurilor păgâne ca să participe cu preoți și leviți la noua teocrație mesianică. Afirmația magistrală: Chiar dintre aceștia îmi voi lua preoți și leviți, este ca o perlă prețioasă pe care Isaia o plasează în planul mântuirii.

Noul Ierusalim al Domnului, adică împlinirea profeției, se află în Biserica universală realizată la Rusalii, curățită în sângele lui Isus și însuflețită de Duhul Sfânt. Toți copiii lui Dumnezeu rezultați din botez și credința trăită formează un popor sfânt, regesc, profetic, preoțesc (cf. 1Pt 2,5.9), din rândul căruia Dumnezeu își alege miniștrii săi: pe preoți și pe leviți, ierarhia Bisericii. Această preoție nu va mai fi ereditară, ca aceea de până acum, bazată pe sânge, ci vocațională, carismatică, profetică, va fi o participare la preoția totală care aparține numai Fiului omului (cf. CBL pag. 636), preoție obținută în virtutea riscului credinței pe care și l-a asumat: devenind Om disponibil voinței Tatălui, chiar până la urcarea pe cruce pentru mântuirea oamenilor prin preoții și leviții săi.

Problema care îl frământă pe orice credincios este: toți se mântuiesc? Și eu, chiar cu păcatele mele? Toți făcătorii de rele? Pot face parte din acest popor al lui Dumnezeu?

În evanghelia zilei (Lc 13,22-30) un oarecare îi pune lui Isus următoare întrebare: Doamne, sunt puțini cei care se mântuiesc?

Se pare că cel care a pus problema mântuirii, n-a pus-o întocmai așa cum o cunoaștem noi azi: de a ajunge moștenitori ai vieții veșnic fericite în patria cerească, ci mai mult: ca într-o cetate platonică, ca într-un stat al dreptății ideale, printr-o eliberare de nesiguranțele și suferințele lumii. Isus ține să pună mântuirea în perspectivă escatologică: când vor vedea pe Avram, Isac și Iacob la întâlnirea cu toți drepții care au părăsit pământul, fiindcă nu-i vorba de o cetate închisă în care se mănâncă, se bea și se ascultă numai lucruri plăcute urechilor.

Afară de aceasta, întrebarea pusă pare a fi mai mult de domeniul curiozității decât a interesului real al mântuirii. Or, Isus nu a venit să satisfacă curiozitatea oamenilor. Iar pe cei care îi vor asculta cuvântul și vor da despre el doar o mărturie istorică: Am mâncat și am băut de față cu tine, iar tu ai învățat prin piețele noastre, îi va declara nelegiuiți, necunoscuți, fiindcă numai cunoașterea istorică a lui Isus nu-i suficientă pentru mântuire, deoarece nu-i o cunoaștere izvorâtă din credință. A cunoaște, în sens biblic, înseamnă a face o unitate între cunoscător și cunoscut din care să rezulte ceva nou. Cu cei păcătoși, care l-au cunoscut pe Isus doar ca om fiindcă au mâncat și băut de față cu dânsul și l-au numit Domn, nu s-a realizat nimic nou, ei au rămas aceiași păcătoși ca și mai înainte, au rămas străini de viața spirituală inaugurată de Isus. Acești străini sunt în primul rând iudeii care n-au crezut în cuvântul lui, apoi acei creștini care mănâncă Euharistia, îi ascultă cuvântul și-l numesc Domn în rugăciunile lor, dar nu pun în practică învățătura lui Isus, nu-i păzesc poruncile, nu-și asumă riscul credinței de a se împotrivi păcatului până la sânge, adică total.

Inițiativa mântuirii aparține numai lui Dumnezeu care alege întotdeauna cele mici ale lumii pentru a da de rușine pe cele (ce se cred) mari, săvârșind lucruri minunate prin cele mici care par firești și normale (cf. 1Cor 1,27). Isus apare în lume ca un simplu om și totuși realizează în sine tot ce depășește puterea noastră de imaginație, nu numai prin faptul unirii cu natura divină, ci chiar în faptul că om fiind, a avut o credință perfectă, care, până deunăzi, nici nu a fost observată, afară de autorul Scrisorii către evrei (12,2), susținându-se că în el totul a fost viziune beatifică. Adevărul este că Isus nu ne-a mântuit prin viziunea beatifică, ci prin credința sa scoasă din Scripturi și din inspirațiile Duhului Sfânt, iar în această credință a crescut, așa cum a crescut în statură, vârstă, înțelepciune și har în fața lui Dumnezeu și a oamenilor (cf. Lc 2,51), fiindcă s-a făcut întru toate asemenea oamenilor, afară de păcat (Evr 4,15). Numai datorită faptului că nu a cunoscut păcatul Isus a putut să fie “întemeietorul și împlinitorul credinței” (Evr 12,2). A începe și a duce la desăvârșire înseamnă a progresa.

Este Isus modelul credinței mele? Răspunsul trebuie să fie: Cu toată siguranța.

Invitația de a intra prin poarta cea îngustă înseamnă a ne angaja total la opera lui Cristos, de a ne lua riscul credinței, de a-l îmbrățișa pe Isus ca pe fratele nostru, înseamnă a ne îmbrăca în Cristos, a deveni alți cristoși.

A refuza invitația înseamnă autocondamnare la plâns și scrâșnire de dinți, excludere din împărăția fericirii în care se află Avram, Isac și Iacob, ei fiind întruchiparea celor credincioși, care au riscat și au câștigat.

Credința lui Isus este universală, este oferită tuturor spre mântuire, fiindcă toți îl au pe Dumnezeu drept Tată, de aceea vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în împărăția lui Dumnezeu, vor realiza acea comuniune, prezisă de Isaia, dintre iudei și neamurile păgâne; din rândul cărora Dumnezeu își alege preoți și leviți (Lec. I).

Credința mea este universală?

Trebuie să învățăm să citim istoria mântuirii din evenimentele zilnice. Ca și viața lumii, evenimentul – o mică parte a acestei vieți – ascunde un sens profund invizibil. Numai creștinul care are credință îl poate descoperi, dar el trebuie să exerseze această credință, răspunzând exigențelor ei (M. Quoist, A reuși, Ed. Ars Longa, pag. 195). Prima exigență a credinței este tocmai universalitatea ei: Dumnezeu vrea ca toți să se mântuiască. Omul trebuie să vrea și să se lupte pentru același lucru, făcând credința sa vizibilă prin fapte.

Cei din urmă vor fi cei dintâi. Acest lucru Isus l-a pus în evidență de mai multe ori, arătând cum un păgân poate avea mai multă credință decât un iudeu. Mântuitorul a lăudat credința centurionului roman, spunând același lucru despre universalitatea credinței: “Adevăr vă spun: la nimeni în Israel nu am aflat atâta credință. Vă spun că mulți vor veni de la răsărit și de la asfințit și se vor așeza la masă în împărăția cerurilor cu Avram, Isac și Iacob, pe când fiii împărăției vor fi aruncați afară, la întuneric” (Mt 8,10-12); a lăudat credința cananeencei păgâne (cf. Mt 15,21-28) etc.

Azi nu sunt oare mulți păgâni mai credincioși decât noi?

Proba credinței este suferința. Acest lucru se desprinde din lectura a doua (Evr 12,5-7.11-13). Autorul Scrisorii către evrei pornește de la cartea Proverbelor (3,11-12) în care se spune că Dumnezeu îl corijează pe acela pe care îl iubește și-l supune încercării pe acela pe care îl recunoaște de fiu. Dacă un tată pământesc își supune fiul suferinței pentru a-l corija și a-l menține pe calea binelui, cu atât mai mult va face Dumnezeu acest lucru cu oamenii, el fiind Tatăl sufletelor, autorul vieții spirituale prin care omul devine părtaș al naturii sale divine.

Pe cine poate iubi Dumnezeu mai mult decât pe Fiul său unul-născut? Și pedeapsa pe care i-a aplicat-o putem spune că a fost proporțională iubirii infinite. Spre a-l corija? Ar fi o blasfemie a ne gândi la așa ceva, ci în Fiul său ne-a iubit pe noi, în Fiul său a pedepsit păcatele noastre, fiindcă Isus, Fiul omului, luându-și riscul de a fi om, și-a luat și riscul de a crede ca om, de a crede că poate face din cruce cheia paradisului pentru aceia pe care prin har i-a adoptat ca frați. Am spus-o duminica trecută și o repet și azi: Isus, prin credința sa însuflețită de iubire, a făcut din suferință materia primă a răscumpărării, a mântuirii.

În concluzie: se mântuiesc toți acei care știu să se folosească de această invenție, purtându-și crucea de fiecare zi, trecând prin poarta cea îngustă toate evenimentele istoriei, înțelegând că apartenența fiecăruia dintre noi la poporul lui Dumnezeu nu-i un privilegiu, ci o chemare la slujire pe urmele lui Isus.

Care este atitudinea mea față de suferință?

Dumnezeule, care unești într-o singură voință cugetele celor ce cred în tine, dă poporului tău harul să iubească ceea ce poruncești și să dorească ceea ce făgăduiești, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii (LR). Amin.

Ritul latin