Predici

Credinţa, ca dar individual, i s-a dat omului de la începutul existenţei sale. Adam, înainte încă de a o avea pe Eva alături, a auzit cuvântul lui Dumnezeu în care trebuia să creadă: “Tu vei putea mânca din toţi pomii grădinii, dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului nu trebuie să mănânci, fiindcă, de vei mânca, cu siguranţă vei muri” (Gen 2,16-17).

Credinţa, ca dar colectiv pentru dezvoltarea spirituală a societăţii, pentru realizarea planului de mântuire a tuturor oamenilor, începe cu Avram, supranumit “părintele celor credincioşi” (Rom 4,11), continuă cu Isus “întemeietorul şi împlinitorul credinţei” (Evr 12,2) în Trupul său Mistic, datorită căruia fiecare şi toţi împreună se pot ruga: Doamne Isuse Cristoase [...] nu privi la păcatele noastre, ci la credinţa Bisericii tale (LR). Dacă omul poate pierde darul credinţei, Biserica nu-l poate pierde niciodată, fiindcă, fie obstacolele oricât de mari, “porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18). Oricât ar fi omul de mic şi de slab, oricât ar fi obstacolele de multe şi mari în faţa credinţei lui, dacă el se bazează pe credinţa Bisericii poate avea garanţia victoriei, câştigarea împărăţiei.

Nu poate fi credinţă fără obstacole. Dar, aşa cum spune Michel Quoist: Obstacolele sunt ocazii de ascensiune; astfel, barajul obligă apa să se ridice pentru a-i da o nouă putere, dar, cu cât vei înainta în credinţă, cu atât mai mult vei întâlni noaptea, căci, pe pământ, Dumnezeu rămâne mereu un Dumnezeu ascuns. Lumina oamenilor este incapabilă de a-l descoperi, ea însăşi este un obstacol, obstacolul cel mai subtil, pentru că, de îndată ce accepţi să vezi omeneşte persoanele, evenimentele, Lumea, viziunea ta de credinţă scade. (A reuşi, Ed. Ars Longa, pag. 185)

Dintr-o singură privire aruncată asupra lecturilor de azi ne dăm seama de faptul că numai obstacolele din faţa credinţei au dus la realizarea adevăratelor minuni din istoria mântuirii.

Prima lectură (Înţ 18,3.6-9) aminteşte de eliberarea poporului israelit din Egipt. Cum a fost posibilă? Prin credinţă. Dumnezeu a făgăduit poporului eliberarea şi acesta a crezut în cuvântul lui Dumnezeu, trăind în siguranţă şi în speranţa mântuirii. În ciuda omorârii copiilor nou-născuţi de parte bărbătească, în ciuda tuturor persecuţiilor ridicate de egipteni, aşteptând eliberarea, celebrau în secret jertfa pascală intonând laudele strămoşilor Hallel (Ps 112-117: “Aleluia. Lăudaţi, slujitori ai Domnului, lăudaţi numele Domnului” etc.) Această laudă supremă adusă lui Dumnezeu constituie culmea cultului în existenţa umană şi anticipă, oarecum, bucuria din veşnicie (cf. Ap 4; 7,9-12; 14,1-5). În sfârşit, a sosit şi noaptea eliberării, revelată strămoşilor, patriarhilor (Gen 15,13-14 şi 46,3-4) şi lui Moise, căruia i s-a descoperit moartea primilor născuţi egipteni (Ex 14,4-8). Învingând obstacolele mari din faţa credinţei în aşteptarea eliberării, israeliţii au devenit fiii sfinţi ai celor drepţi (cf. CBL pag. 518).

Lectura a II-a este un fragment din Scrisoarea către evrei (11,1-2.8-19). Mai întâi ni se oferă o scurtă definiţie a credinţei: Sperandarum substantia rerum, argumentum non apparentium, “Credinţa este temelia lucrurilor sperate, dovada celor nevăzute”, adică certitudine fermă a împlinirii speranţei noastre. În calea credinţei se ridică certitudinea pe care omul vrea s-o obţină prin ştiinţa şi prin puterile sale. Credinţa este o alegere între două alternative pe care ni le oferă viaţa: a accepta viaţa cu gândul credinţei sau cu gândul rezolvării ei prin noi înşine. Acceptată cu gândul rezolvării problemelor pe care ea le pune prin forţele proprii, viaţa va fi îmbâcsită de concepte materialiste. Acceptată cu gândul credinţei, viaţa apare ca un pelerinaj spre o patrie mai bună. Scrisoarea către evrei enumeră pe toţi eroii credinţei din Vechiul Testament şi minunile realizate de credinţa lor. Fragmentul de faţă ni-l prezintă doar pe Avram care, părăsind orice siguranţă omenească, se lasă dus de credinţă în necunoscut, dar prin credinţă a devenit tată şi soţia sa, Sara, a devenit mamă. Dumnezeu însuşi, spre a da mai mare forţă credinţei sale, îi ridică obstacole din ce în ce mai mari, culminând cu cererea de a-l aduce pe Isac, pe singurul fiu pe care îl iubea mai mult decât pe sine, ardere de tot. Avram nu ezită să-l jertfească pe Isac, sigur fiind că Dumnezeu l-ar fi înviat din morţi şi tot i-ar fi împlinit făgăduinţa de a-l face părintele unui neam numeros ca stelele de pe cer şi ca nisipul de pe ţărmul mării (cf. MAC pag. 1131).

Autorul Scrisorii către evrei urmăreşte să ne convingă de cea mai mare lucrare a lui Dumnezeu: mântuirea lumii şi dobândirea împărăţiei fericirii veşnice se realizează prin credinţă.

Să nu ne mirăm de ce în calea rugăciunilor noastre se ridică un val atât de mare de ispite; să nu ne mirăm de ce Dumnezeu, oricât de mult l-am invoca, preferă să rămână în ascuns; să nu ne mirăm de ce se ridică atât de mulţi oameni împotriva lui Dumnezeu înjurându-l, călcându-i legile, vrând parcă să-l oblige să se arate!

Sfânta evanghelie de azi (Lc 12,32-48), după ce arată cât de mare este obstacolul bogăţiilor în calea credinţei, ne face să înţelegem cât de mic este numărul acelora care cred cu adevărat, constituind doar o turmă mică. Tocmai acestui număr mic de adevăraţi credincioşi Isus îi aduce o încurajare: Nu te teme! Acestei turme mici Isus îi descoperă măreţia: I-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia. Isus nu pune problema că celor credincioşi Dumnezeu le va da împărăţia mai târziu, după moartea celor bogaţi şi după ce se vor schimba structurile sociale, formele de viaţă din această lume. Chiar în această clipă, credincioşii care formează adevărata Biserică sunt deja mari fiindcă iubesc, fiindcă în ei credinţa a rodit forma supremă de viaţă: iubirea; cuprinşi de iubire, speră cu mai multă încredere; turma mică devine mare fiindcă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i fie Tată, să-i ofere propria sa viaţă, propria iubire în Cristos. Aceasta este comoara pe care se bazează şi se îmbogăţeşte existenţa turmei mici, dar pe care nici porţile iadului nu o vor putea învinge.

Iubirea cere colaborare. Faptul că Dumnezeu este Tatăl acelora care fac parte din turma mică, că le-a dat chiar acum bucuria de a trăi misterul lui Cristos, misterul împărăţiei sale, le cere tuturor acestora să-şi adune comori pentru această împărăţie. Cum? Devenind cât mai asemenea Creatorului, devenind taţi, adică iubire, transformând bunurile temporale în pomeni, făcând din viaţa lor o bucurie pentru cei trişti, un sprijin pentru cei săraci, izvor de hrană pentru cei flămânzi. Comoara inimii trebuie să fie cei flămânzi, însetaţi, marginalizaţi, cei goi, bolnavi, cei nedreptăţiţi, toţi acei cu care se identifică Isus (cf. Mt 25,31-36), conform proverbului citat de Mântuitorul: “Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”.

De fapt, Isus, arătând omului adevărata comoară, nu a făcut altceva decât să pună în calea credinţei un obstacol la fel de mare dacă nu chiar mai mare, decât cel pus de Dumnezeu în cale credinţei lui Avram când i-a cerut să-şi jertfească fiul prin ardere de tot, ca, renunţând la toate, chiar la propria siguranţă, să fie preocupat de un singur lucru: de a fi gata, cu încingătoare de slujitor pe şolduri, aşteptând întoarcerea stăpânului, ca să-i deschidă îndată ce soseşte şi bate la uşă. Nu are importanţă că stăpânul nu soseşte la ora fixată; ceea ce contează este trăirea tensiunii sosirii sale. Prin aceasta Isus ne cere tuturor să ne ocupăm de misterele împărăţiei care bat la uşa sufletului nostru în adâncul nopţii credinţei şi ne vestesc clipa eliberării, intrării în adevărata patrie în care fericirea este deplină, despre care apostolul Paul spune că “Ochiul omului nu a văzut, urechea omului nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit ceea ce Dumnezeu a pregătit celor care îl iubesc” (1Cor 2,9).

Vom putea spune cu loialitate Tatăl nostru care eşti în ceruri, vie împărăţia ta, numai când ne vom angaja în mod eficace şi autentic, luminaţi de credinţă, încrezători în speranţă şi mistuiţi de iubire prin caritate, în planul Tatălui de mântuire a lumii care este Biserica lui Cristos.

Rugându-ne cu Biserica şi prin credinţa Bisericii – Dumnezeule atotputernic şi veşnic, noi îndrăznim să te numim Tată: desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită – vom învinge toate obstacolele care stau în calea fericirii noastre depline. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin