Start > Ritul latin > Umilința este și o virtute

Umilința este și o virtute

11 September 2010
647 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXI-a de peste an (Anul C)

“Fiule, cu blândețe săvârșește lucrurile tale și vei fi iubit de omul cel iubit de Dumnezeu.” Sir. 3, 17-18; 28-29

“Voi v-ați apropiat de munte, de cetatea Dumnezeului celui viu…” Evr. 12, 18-19; 22-24

“Oricine se înalță va fi smerit, și cine se smerește va fi înălțat.” Lc. 14, 1; 7-14

Taina înțeleptului

Da, umilința nu a fost încă ștearsă printr-o trasare de peniță de pe lista virtuților. Modestia pare a fi de acord cu măreția. Iar simplicitatea nu complică raporturile cu alții. Asta ne-o sigură la unison atât prima cât și a III-a lectură. Iar confirmarea ne este oferită chiar de refrenul Psalmului responsorial: “Tu Doamne, ești Părintele celor smeriți”. Înțelepciunea lui Sirah este echilibrată, pătrunsă de bun simț și ancorată în concretizarea vieții de toate zilele, și te pune în starea unei binecuvântate senzații de seninătate.

Înțelept nu este omul acela, care, ca o activitate principală să practice învățătura, ci reflexia (“meditează pildele”). Iar semnul înțelepciunii nu este gura, care hodorogește într-una ca o moară hârbuită, ci numai “o ureche atentă”. Cu alte cuvinte, înțeleptul se cunoaște după dorința lui de a înțelege, și prin capacitatea lui de a asculta. În cele din urmă pomana, care pe lângă faptul că aduce un folos real și tangibil omului sărac, ușurează nu numai greutatea pungii, dar și sarcina păcatelor.

Pomana nu este un lux, ci o formă elementară de plată a datoriilor, față de Dumnezeu și față de aproapele. Din păcate, în zilele noastre mulți își închipuie că atât practicarea pomenii cât și sensul păcatului au fost depășite. Pomana nu înseamnă a arunca praf în ochii altora, ci mai ales așa cum foarte bine spune înțeleptul, de a arunca puțină apă pe foc, spre a face mai puțin insuportabilă conviețuirea cu noi înșine. De fapt. iadul, orice ar spune Sartre, nu sunt alții, ci de cele mai multe ori chiar noi înșine.

Un observator excepțional al obiceiului

Isus, cu observațiile sale din parabola celor chemați la nuntă, nu vrea să ne învețe numai un minimum de decență ori acea corectitudine de bună creștere, atunci când este vorba de a ne așeza la masă. Cuvântarea lui, care pornind de la obiceiurile pământești, devine religioasă și se transpune pe un alt plan, pe planul Împărăției cerurilor. Asta ca și cum ar spune: practicați pe mai departe arivismul cel mai deșănțat, deșertăciunea cea mai nerușinată, încăpățânarea cea mai diavolească. Faceți-vă loc cu coatele pentru a vă ocupa locuri privilegiate, lăudați-vă cât vreți cu faptele voastre necivilizate și păcătoase, dar să știți că la celălalt banchet, nu va mai fi așa.

Atunci se va lua în considerație numai smerenia, nevinovăția și vor fi satisfăcute pe deplin toate gusturile. Cei care acum sunt obișnuiți a se afla acum în fruntea altora cu toate mijloacele și sunt obsedați de a se face cunoscuți, vor fi constrânși a ceda locurile acelora care nu s-au considerat vrednici de a fi luați în seamă (singurii cărora li se va da toată atenția). Apoi, Isus pare a ne sugera ideea, că dacă avem de gând a face o masă de zile mai să ne dăm silința de a-i invita la această masă pe cei săraci din jurul nostru, pe toți aceia, de la nu ne putem aștepta la nimic, pe săracii disprețuiți și neluați în seamă de oameni.

Ospitalitatea oferă celor izolați, bătrânilor singuratici, pe lângă că reprezintă abolirea concretă a excluderii, formează un fel de garanție că nu vom fi dați afară din împărăție. și aceasta este o răsturnare a ordinii obișnuite. Nu noi suntem cei care distribuim locurile celor invitați, ci ei ne îndeamnă să urcăm mai sus. Săracii și izolații ne dau biletul de voie de a intra în banchetul ceresc. Oamenii aceștia săraci și izolați ne asigură comuniunea. Ei nu au cu ne răsplăti, ci răsplata o vei avea numai de la Dumnezeu; “și va fi ferice de tine pentru că ei n-au cu ce-ți răsplăti, dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți”. (Lc. 14, 14)

Pe orizontul cotidian apare fața omenească a lui Isus

În acest context de răsturnări de poziții și perspective se înscrie și ultima parte a scrisorii către Evrei (lectura a II-a). De fapt, autorul aseamănă cele petrecute pe Muntele Sinai caracterizate prin manifestarea zgomotoasă a lui Dumnezeu și a dăruirii Legii, temelia Vechiului Legământ, cu viața creștinească, care se desfășoară în normalitatea ei de toate zilele. Pe Sinai poporul experimenta puterea lui Dumnezeu (focul, întunecimea, furtuna, tunetul, “cele zece cuvinte”), dar a stat la o distanță apreciabilă din cauza fricii.

Viața de credință a poporului Noului Legământ elimină atât distanța cât și teama, prin mijlocirea lui Cristos. Întâlnirea cu Dumnezeu prin Cel Înviat, se petrece într-un climat sărbătoresc și de prietenie. Pe orizontul credinciosului nu mai sunt fenomene cosmice, grandioase și înfricoșătoare, ci numai Fața omenească a lui Isus. Iar singurele semne sunt numai acelea a numelor noastre scrise în cer.

Ritul latin