Predici

“Voi aduce pe toţi fraţii voştri din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar de nuntă.” Is. 66, 18-21

“Domnul îl pedepseşte pe cel pe care-l primeşte şi bate cu nuiaua pe cel pe care-l primeşte.” Ev. 12, 5-7; 11-13

“Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă…” Lc. 13, 22-30

Imprevizibilitate

Din când în când apare în evanghelie şi câte o curiozitate tipică bărbaţilor, de care, bineînţeles nu le este străină nici femeilor. Aşa de pildă, este câte unul care ar vrea să cunoască “ziua şi ceasul”. Alţii ar dori să fie informaţi – de altfel aşa cum este şi cazul din evanghelia de astăzi – despre numărul, chiar şi aproximativ al candidaţilor la mântuire: “Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii”. (Lc. 13, 23) Mai sunt unii care ar vrea să ştie de pe acum dacă vor avea locuri numerotate în cer, şi cum anume vor fi: canapele, fotolii, scaune capitonate, sau numai nişte simple bănci aşa ca la şcoală. (Mt. 18, 1)

În cele din urmă mai apare şi câte un altfel de curios, care ar vrea să tragă cu ochiul în marea carte, pentru a şti cu precizie data judecăţii din urmă, să cerceteze lista celor promovaţi, ba chiar să afle şi numele celor privilegiaţi de a fi cei dintâi în împărăţia cerurilor. Isus refuză categoric de a satisface acest soi de curiozitate, deoarece cu totul altceva trebuie să ştie omul. În locul curiozităţii intervine surprinderea, neprevăzutul. Se vor afla acolo aşa zişii clienţi nedoriţi, cel puţin de noi, cunoscuţi, vecini, rude apropiate. “Vor veni de la Răsărit şi de la Apus, de la Miază-zi şi de la Miază-noapte, ei vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu”. (Lc. 13, 29) Degeaba atunci ne vom da seama că printre invitaţii lui Dumnezeu se vor afla foarte mulţi dintre acei oameni, pe care nu numai că i-am respins de la mesele noastre colective, dar pe care i-am ţinut la distanţă, i-am bârfit, i-am nedreptăţi şi persecutat.

Chiar şi în prima lectură există această dimensiune a universalismului: “Vine vremea când voi strânge toate neamurile şi toate limbile; ele vor veni şi vor vedea slava mea.” (Is. 66, 18) Chiar şi din alte neamuri vor fi aleşi preoţi şi leviţi. Surpriza nu sta numaiîn numărul ori provenienţa extraordinară, pentru a nu-i spune suspectă, a celor chemaţi la banchet, ci în demnitatea celor excluşi, pentru că tocmai aceştia sunt cei care trebuie admişi de drept. Cei ce se laudă acum că sunt prietenii de casă ai lui Dumnezeu, “Am mâncat şi am băut în prezenţa Ta, şi Tu ai învăţat prin pieţele noastre…” (Câte banchete pregătite sub pretextul de a manifesta cu o mai mare solemnitate slava lui Dumnezeu! şi câte pieţe forfoteau de lume, nu atât pentru ascultarea Cuvântului Domnului, cât mai ales pentru ca vorbitorii să poată fi aplaudaţi). Dar cu toate aceste titluri vor auzi cuvintele înspăimântătore, aruncându-li-se în faţă: “Nu vă cunosc… nu ştiu de unde sunteţi!”.

Există totdeauna riscul ca cei care se cred prietenii Domnului, să afle mai apoi cu amărăciune, că Domnul nu-i cunoaşte, că “nu ştie de unde sunt”. Cu alte cuvinte: “N-am avut niciodată de a face cu voi, cu mentalitatea, cu siguranţa voastră, şi mai ales cu excomunicările voastre…”. Există riscul ca cei ce se socotesc privilegiaţi, la un moment dat să observe că ordinea iniţială a fost răsturnată. “şi iată că atunci cei de pe urmă vor fi primii, şi cei din primele rânduri, se vor trezi printre cei din urmă la coadă”. Nimeni nu poate spune: “Dumnezeu gândeşte ca mine sau ca noi”. El nu are trebuinţă de a consulta nici un fişier pentru notificarea şi dăruirea cu generozitate a darului său, din moment ce El îşi cunoaşte casa care este lumea.

Un orizont infinit, şi o uşă strâmtă, îngustă

Totuşi, această perspectivă universală a mântuirii, care reprezintă o zgomotoasă tăgăduire a tuturor pretenţiilor monopoliste sau privatiste a favorurilor divine, toate acestea nu trebuiesc confundate cu uşurinţa. Orizontul este nemăsurat dar în acelaşi timp şi evanghelia este o uşă îngustă, şi nimeni nu e autorizat nici s-o lărgească şi nici s-o desfiinţeze. Aici nu este vorba de a cunoaşte cuvântul de ordine sau de a avea în buzunar scrisorile credinţiale, iscălite de propriul paroh pentru a avea intrare liberă pe acea uşă.

Unicul drept de trecere, autorizat, este angajarea personală şi a hotărârii de a lua în serios exigenţele cele mai aspre ale evangheliei, fără a căuta cu viclenie la minimum cota de dificultate. Cuvântul folosit de noi în traducere “siliţi-vă”, în limba greacă este înlocuit cu “luptaţi-vă”, care implică ideea unei lupte îndârjite. Evident, aici nu poate fi vorba de a te lupta împotriva altor pretendenţi sau concurenţi, ci de a lupta pentru eliminarea din noi a tot balastul, tot ceea ce ne face anevoioasă calea care duce la cer.

Rămâne de specificat că uşa cea îngustă este construită în exclusivitate cu… material evanghelic. Nimeni nu are dreptul de a adăuga. Nimeni nu are dreptul de a adăuga alte elemente selective. Sunt prea suficiente pretenţiile lui Cristos. de aceea, aici nu este vorba ca vreun prea zelos ceremonier, cu o mare carte în mână, să bareze intrarea pe uşa cea îngustă, cu pretenţia de a supune candidaţii, adică invitaţii la vreo examinare suplimentară şi abuzivă.

Iar acum drept încheiere:

- Trebuie să ne gândim serios şi întotdeauna la uşa cea strâmtă. şi, nu numai să luăm măsurile de rigoare, ci să încercăm a ne compara cu asprele cuvinte ale evangheliei.

- Trebuie să ne convingem că intrarea pe această uşă nu este o problemă numai de înscriere şi nici de practică, ci aici este vorba numai de exercitarea dragostei. şi stilul de a bate la uşa aceea este discreţia şi smerenia. Aici sunt excluse lăudăroşeniile virtuoase sau pălăvrăgeala pentru a atrage atenţia asupra drepturilor noastre închipuite.

- Este de trebuinţă – cu toată meschinăria noastră – să ne bucurăm pentru că Dumnezeu şi-a extins la toţi oamenii chemarea sa, la toţi oamenii de bună voinţă şi la o mulţime fără de număr de “drepţi”, pe care noi nu suntem în stare să-i catalogăm.

- Naturalmente, pe această uşă nu pot trece decât numai fiii. Însă care fii? Ce fel de fii? După precizarea autorului scrisorii către Evrei (lectura a II-a), nu fiii presupuşi, ci numai aceia care primesc îndreptăţirea.

Nu fiii nestatornici, şovăitori, care cedează în faţa dificultăţilor, ci numai cei care depăşesc cu curaj încercările. Corijarea părintească, mai ales atunci când este puţin mai aspră, poate părea uneori usturătoare pielii noastre delicate, şi să provoace chiar tristeţea sufletului nostru sensibil. Însă, primită cu simplicitate, ea este datoare de roadele păcii şi ale dreptăţii. Corecţiunea, încercarea nu e totdeauna plăcută. Dar dacă este îndurată cu curaj, cu acel curaj susţinut de credinţă, ea ne întăreşte paşii pe calea cea dreaptă şi ne face să nu mai şchiopătăm. Corijarea şi îndreptarea, mai ales aceea prin încercare şi ispită, pe lângă faptul că formează un capitol fundamental al pedagogiei divine, reprezintă un element esenţial pentru statornicie, pentru perseverenţă.

Aici apare chipul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu “care a învăţat ascultarea din cele ce a suferit”. (Ev. 5, 8-9) Dar să fim înţeleşi: nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este Tată pentru că îşi pedepseşte fiii, ci Dumnezeu este “un Tată bun” chiar şi atunci când pedepseşte. Totul trebuie privit şi considerat în lumina dragostei: atât orizontul infinit cât şi uşa cea strâmtă, atât banchetul universal cât şi aspra excludere, pentru că nu sunt excluşi decât cei care refuză de a intra în logica dragostei, şi care ar dori să forţeze trecerea prin pretenţii absurde fariseice, a unei fidelităţi pur exterioare.

Vreau să spun că există posibilitatea de a trece prin uşa cea îngustă numai lărgind orizonturile dincolo de mentalităţile şi de pretenţiile noastre meschine, lărgindu-ne inima dincolo de calculele şi prudenţele noastre. Problema nu este aceea a restrângerii, ci mai degrabă aceea de a nu închide. Uşa cea strâmtă înseamnă incomoditate, nu oprelişte.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin