Start > Ritul latin > Surprinderea în locul curiozității

Surprinderea în locul curiozității

11 September 2010
717 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXI-a de peste an (Anul C)

“Voi aduce pe toți frații voștri din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar de nuntă.” Is. 66, 18-21

“Domnul îl pedepsește pe cel pe care-l primește și bate cu nuiaua pe cel pe care-l primește.” Ev. 12, 5-7; 11-13

“Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă…” Lc. 13, 22-30

Imprevizibilitate

Din când în când apare în evanghelie și câte o curiozitate tipică bărbaților, de care, bineînțeles nu le este străină nici femeilor. Așa de pildă, este câte unul care ar vrea să cunoască “ziua și ceasul”. Alții ar dori să fie informați – de altfel așa cum este și cazul din evanghelia de astăzi – despre numărul, chiar și aproximativ al candidaților la mântuire: “Doamne, oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii”. (Lc. 13, 23) Mai sunt unii care ar vrea să știe de pe acum dacă vor avea locuri numerotate în cer, și cum anume vor fi: canapele, fotolii, scaune capitonate, sau numai niște simple bănci așa ca la școală. (Mt. 18, 1)

În cele din urmă mai apare și câte un altfel de curios, care ar vrea să tragă cu ochiul în marea carte, pentru a ști cu precizie data judecății din urmă, să cerceteze lista celor promovați, ba chiar să afle și numele celor privilegiați de a fi cei dintâi în împărăția cerurilor. Isus refuză categoric de a satisface acest soi de curiozitate, deoarece cu totul altceva trebuie să știe omul. În locul curiozității intervine surprinderea, neprevăzutul. Se vor afla acolo așa zișii clienți nedoriți, cel puțin de noi, cunoscuți, vecini, rude apropiate. “Vor veni de la Răsărit și de la Apus, de la Miază-zi și de la Miază-noapte, ei vor ședea la masă în împărăția lui Dumnezeu”. (Lc. 13, 29) Degeaba atunci ne vom da seama că printre invitații lui Dumnezeu se vor afla foarte mulți dintre acei oameni, pe care nu numai că i-am respins de la mesele noastre colective, dar pe care i-am ținut la distanță, i-am bârfit, i-am nedreptăți și persecutat.

Chiar și în prima lectură există această dimensiune a universalismului: “Vine vremea când voi strânge toate neamurile și toate limbile; ele vor veni și vor vedea slava mea.” (Is. 66, 18) Chiar și din alte neamuri vor fi aleși preoți și leviți. Surpriza nu sta numaiîn numărul ori proveniența extraordinară, pentru a nu-i spune suspectă, a celor chemați la banchet, ci în demnitatea celor excluși, pentru că tocmai aceștia sunt cei care trebuie admiși de drept. Cei ce se laudă acum că sunt prietenii de casă ai lui Dumnezeu, “Am mâncat și am băut în prezența Ta, și Tu ai învățat prin piețele noastre…” (Câte banchete pregătite sub pretextul de a manifesta cu o mai mare solemnitate slava lui Dumnezeu! și câte piețe forfoteau de lume, nu atât pentru ascultarea Cuvântului Domnului, cât mai ales pentru ca vorbitorii să poată fi aplaudați). Dar cu toate aceste titluri vor auzi cuvintele înspăimântătore, aruncându-li-se în față: “Nu vă cunosc… nu știu de unde sunteți!”.

Există totdeauna riscul ca cei care se cred prietenii Domnului, să afle mai apoi cu amărăciune, că Domnul nu-i cunoaște, că “nu știe de unde sunt”. Cu alte cuvinte: “N-am avut niciodată de a face cu voi, cu mentalitatea, cu siguranța voastră, și mai ales cu excomunicările voastre…”. Există riscul ca cei ce se socotesc privilegiați, la un moment dat să observe că ordinea inițială a fost răsturnată. “și iată că atunci cei de pe urmă vor fi primii, și cei din primele rânduri, se vor trezi printre cei din urmă la coadă”. Nimeni nu poate spune: “Dumnezeu gândește ca mine sau ca noi”. El nu are trebuință de a consulta nici un fișier pentru notificarea și dăruirea cu generozitate a darului său, din moment ce El își cunoaște casa care este lumea.

Un orizont infinit, și o ușă strâmtă, îngustă

Totuși, această perspectivă universală a mântuirii, care reprezintă o zgomotoasă tăgăduire a tuturor pretențiilor monopoliste sau privatiste a favorurilor divine, toate acestea nu trebuiesc confundate cu ușurința. Orizontul este nemăsurat dar în același timp și evanghelia este o ușă îngustă, și nimeni nu e autorizat nici s-o lărgească și nici s-o desființeze. Aici nu este vorba de a cunoaște cuvântul de ordine sau de a avea în buzunar scrisorile credințiale, iscălite de propriul paroh pentru a avea intrare liberă pe acea ușă.

Unicul drept de trecere, autorizat, este angajarea personală și a hotărârii de a lua în serios exigențele cele mai aspre ale evangheliei, fără a căuta cu viclenie la minimum cota de dificultate. Cuvântul folosit de noi în traducere “siliți-vă”, în limba greacă este înlocuit cu “luptați-vă”, care implică ideea unei lupte îndârjite. Evident, aici nu poate fi vorba de a te lupta împotriva altor pretendenți sau concurenți, ci de a lupta pentru eliminarea din noi a tot balastul, tot ceea ce ne face anevoioasă calea care duce la cer.

Rămâne de specificat că ușa cea îngustă este construită în exclusivitate cu… material evanghelic. Nimeni nu are dreptul de a adăuga. Nimeni nu are dreptul de a adăuga alte elemente selective. Sunt prea suficiente pretențiile lui Cristos. de aceea, aici nu este vorba ca vreun prea zelos ceremonier, cu o mare carte în mână, să bareze intrarea pe ușa cea îngustă, cu pretenția de a supune candidații, adică invitații la vreo examinare suplimentară și abuzivă.

Iar acum drept încheiere:

- Trebuie să ne gândim serios și întotdeauna la ușa cea strâmtă. și, nu numai să luăm măsurile de rigoare, ci să încercăm a ne compara cu asprele cuvinte ale evangheliei.

- Trebuie să ne convingem că intrarea pe această ușă nu este o problemă numai de înscriere și nici de practică, ci aici este vorba numai de exercitarea dragostei. și stilul de a bate la ușa aceea este discreția și smerenia. Aici sunt excluse lăudăroșeniile virtuoase sau pălăvrăgeala pentru a atrage atenția asupra drepturilor noastre închipuite.

- Este de trebuință – cu toată meschinăria noastră – să ne bucurăm pentru că Dumnezeu și-a extins la toți oamenii chemarea sa, la toți oamenii de bună voință și la o mulțime fără de număr de “drepți”, pe care noi nu suntem în stare să-i catalogăm.

- Naturalmente, pe această ușă nu pot trece decât numai fiii. Însă care fii? Ce fel de fii? După precizarea autorului scrisorii către Evrei (lectura a II-a), nu fiii presupuși, ci numai aceia care primesc îndreptățirea.

Nu fiii nestatornici, șovăitori, care cedează în fața dificultăților, ci numai cei care depășesc cu curaj încercările. Corijarea părintească, mai ales atunci când este puțin mai aspră, poate părea uneori usturătoare pielii noastre delicate, și să provoace chiar tristețea sufletului nostru sensibil. Însă, primită cu simplicitate, ea este datoare de roadele păcii și ale dreptății. Corecțiunea, încercarea nu e totdeauna plăcută. Dar dacă este îndurată cu curaj, cu acel curaj susținut de credință, ea ne întărește pașii pe calea cea dreaptă și ne face să nu mai șchiopătăm. Corijarea și îndreptarea, mai ales aceea prin încercare și ispită, pe lângă faptul că formează un capitol fundamental al pedagogiei divine, reprezintă un element esențial pentru statornicie, pentru perseverență.

Aici apare chipul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu “care a învățat ascultarea din cele ce a suferit”. (Ev. 5, 8-9) Dar să fim înțeleși: nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este Tată pentru că își pedepsește fiii, ci Dumnezeu este “un Tată bun” chiar și atunci când pedepsește. Totul trebuie privit și considerat în lumina dragostei: atât orizontul infinit cât și ușa cea strâmtă, atât banchetul universal cât și aspra excludere, pentru că nu sunt excluși decât cei care refuză de a intra în logica dragostei, și care ar dori să forțeze trecerea prin pretenții absurde fariseice, a unei fidelități pur exterioare.

Vreau să spun că există posibilitatea de a trece prin ușa cea îngustă numai lărgind orizonturile dincolo de mentalitățile și de pretențiile noastre meschine, lărgindu-ne inima dincolo de calculele și prudențele noastre. Problema nu este aceea a restrângerii, ci mai degrabă aceea de a nu închide. Ușa cea strâmtă înseamnă incomoditate, nu opreliște.

Ritul latin