- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Glasul verbului “așteptare”

Posted By pr. Alessandro Pronzato On September 11, 2010 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

“Un loc de întuneric dat-ai cuvioșilor tăi stâlp de foc arzător, care să-i călăuzească în acea călătorie necunoscută, soare nevătămător le-ai dat, în drumul cel plin de slavă.” Înțelepciunea lui Solomon 18, 3; 6-9

“Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” Ev. 11, 1-2; 8-19

“Mijlocul să vă fie încins și făcliile aprinse…” Lc. 12, 32-48

De care parte se află Dumnezeu?

O noapte luminată de un stâlp de foc, care luminează calea lui Israel pentru libertatea lui (prima lectură). În noaptea dominată de așteptarea venirii Domnului (evanghelia). În ambele cazuri este vorba despre așteptarea unui eveniment extraordinar. În sugestia interpretare a faptelor exodului, chiar și ca un oarecare anacronism dat stilului literar, aici se evidențiază intervenția lui Dumnezeu ca protagonist necontestat al eliberării poporului său. Stâlpul de foc, are misiunea de a călăuzi poporul, în acea călătorie riscantă pe drumurile nesigure ale pustiului. Chiar și soarele dogorâtor de prin acele părți ale lumii, de data aceasta pare a fi mai blând.

Atunci când se merge spre libertate, chiar și o călătorie obositoare plină de riscuri și jertfe, se transformă într-o călătorie plăcută. Puterea lui Dumnezeu este simțită ca o forță a mântuirii pentru a-i săi, și ca o pedeapsă îngrozitoare pentru cei care se împotrivesc acestui plan. Evident nu toate încercările de eliberare se desfășoară într-o manieră atât de triumfală. Pentru așa ceva se cere o vreme îndelungată, se fac diferite încercări, nu totdeauna încununate de succes. Faptul este că Dumnezeu se află de partea celor slabi, a victimelor, a celor oropsiți și tiranizați, a făcătorilor de pace.

Toți aceștia trebuie să știe căror făgăduințe au crezut. Făgăduințele pe care se pot baza sunt acelea în care se angajează un Dumnezeu ca liberator. Cele din urmă “cântări de laudă”, nu trebuiesc confundate cu acele “te deum”-uri prea des intonate de tirani. Lumina pascală, relativa bucurie se află numai atunci când nimeni nu mai este călcat și atacat în demnitatea și libertatea sa sacră de către un alt om. Iată pentru ce textul luat din cartea Înțelepciunii lui Solomon pentru ziua de astăzi, pe lângă faptul că trebuie să fie amintirea unui trecut, el trebuie citit ca un mesaj sortit unui viitor posibil.

Datoria de a veghea

Evanghelia de astăzi îndeamnă “mica turmă”, ca să nu se teamă din cauza micimii și slăbiciunii ei omenești, pentru că se află sub oblăduirea Tatălui ceresc. De aceea să privească tot înainte. De aceea va trebui să nu se alipească cu inima de bogățiile acestui pământ, să se mulțumească doar cu esențialitatea, să știe să deosebească valori de valori, spre a alege numai pe acele care prezintă cea mai mare stabilitate. Aceste bunuri nesecate de care trebuie să se apropie cu toată inima, aparțin domeniului de a fi al dragostei care se dăruiește.

Urmează apoi cele trei scurte parabole al căror motiv dominant este dat de așteptarea vigilentă și dinamică. Slugile care așteaptă la timp de noapte reîntoarcerea stăpânului; pătrunderea pe neașteptate a hoțului în casa omului pentru a fura, și administratorul grijuliu de a-și ține registrele totdeauna gata de control din partea stăpânului. Vegherea mai ales în timpul nopții, când pare că noapte nu se mai termină este susținută de speranță și cere:

- mentalitatea omului în călătorie: “Fiți totdeauna pregătiți”.

- cunoașterea primejdiilor care ne amenință. Este prea suficient un moment de neatenție, de distracție, pentru ca hoțul să profite de această neatenție și să ne lipsească de valorile cele mai prețioase.

- o fidelitate constantă și o mare pricepere, înțelepciune în purtarea omului, care știe să ia o atitudine potrivită împrejurărilor și anumitor situații care reclamă aceasta. Sentimentul responsabilității nu se manifestă numai prin pază, prin veghere, ci și prin interpretarea mutațiilor și curajul cu care trebuiesc abordate problemele noi care se ivesc, exigențelor acestora, care nu mai sunt cele de ieri sau alaltăieri.

Tinderea spre cel veșnic, nu ne dă și dreptul de a trece peste ziua de astăzi. Și orientarea spre viitor, evident, nu se exprimă prin plictisitoarea reeditare a trecutului. Trecutul este important dar numai ca o încurajare de a merge înainte nu de a da înapoi. Păstrarea amintirilor, desigur că nu înseamnă reproducerea acelorași lucruri. Cele trei parabole reprezintă osândirea unui stil creștin, somnolent, anemic, obosit, repetitiv… și formează o chemare de la care nu sunt excluși nici responsabilii bisericii, la o angajare inteligentă, la o slujire plină de dragoste, la o disponibilitate spre neprevăzut, la o înrolare în cadrul unui ordin potrivit elementului surpriză, spre a lăsa să apară din crusta zbârcită a prudenței și a fricii, floarea cea frumoasă și bine mirositoare a speranței.

“Celui căruia i s-a dat mult, mult i se va cere, celui căruia i s-a dat puțin, puțin se va cere de la el”. Darea de seamă nu se va mai repeta nici în cazul când am fi pierdut comoara încredințată și nici în cazul când ne-am limitat numai la păzirea ei.

Ne-a fost dată din belșug pentru a îndrăzni, pentru a fi curajoși nu pentru a congela totul de teamă. Când omul este preocupat numai pentru a păzi ce are, unul ca acesta o sfârșește prin a sărăci complet. Atunci când se umple timpul așteptării care se prelungește prin exercitări formale, sau cu serbări fastuoase și costisitoare, se riscă de a nu se observa că Acela care trebuia să vină a ajuns deja, dar care a trecut mai departe pentru că asemenea lucruri nu erau pentru el.

Acei credincioși

Tema speranței se potrivește cum nici că s-ar putea mai bine în scrisoarea către evrei integrându-se cu cele spuse despre credință. După tabloul pe care vi l-am schițat, credinciosul poate fi definit ca unul care vede cele nevăzute: ca unul care posedă ceea ce nu are; ca unul care desface tot ceea ce este cu neputință; ca unul care moștenește cu riscul de a pierde totul; ca unul care nu-și pierde memoria, adică un incurabil nostalgic al viitorului; ca unul care trăiește în nesiguranță; ca unul care se simte la largul lui în provizorat. Uimitor lucru este a observa cum patriarhii, depozitarii credinței în Dumnezeul cel adevărat, nomazi fiind, au păzit această credință. Ei nu trăiau în sate sau orașe, ci își trăiau viața lor de nomazi.

Credința nu se află la sigur în palat și nici în cărțile cu marca garanției, ci credința este păzită cel mai bine într-un bordei sau chiar într-un cort. Acest soi de credincioși, veșnic călători, transmit un mesaj fundamental, și de aceea nici nu au o locuință stabilă pe pământ. Ei se mulțumesc cu lucrurile pe care nu le văd, sau pe care abia le întrezăresc, și pe care le salută de departe. Dumnezeu devine Dumnezeul lor numai atunci când se hotărăsc de nu se mai întoarce înapoi spre a recupera ceea ce au mai lăsat pe unde au trecut și care tind spre adevărata cetate pregătită anume pentru ei de către Dumnezeu.

Ar fi putut să fie și ei niște oameni ca toți oamenii, să se stabilească într-un loc, dar n-au voit. Și și-au ales viața de nomad, de a fi într-o căutare continuă a unei patrii. În locul sistematizării au preferat “așteptarea” însoțită de continui și incomode plecări la drum. Nu se socoteau depozitarii și nici păzitorii gândurilor lui Dumnezeu sau a unei doctrine referitoare la Dumnezeu, ci se socoteau atinși de făgăduințele sale. De aceea în corturile lor nu preocupau cu îndoctrinarea sau instruirea, ci se mulțumeau numai cu povestirea celor întâmplate.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2556/