Predici

“Un loc de întuneric dat-ai cuvioşilor tăi stâlp de foc arzător, care să-i călăuzească în acea călătorie necunoscută, soare nevătămător le-ai dat, în drumul cel plin de slavă.” Înţelepciunea lui Solomon 18, 3; 6-9

“Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Ev. 11, 1-2; 8-19

“Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse…” Lc. 12, 32-48

De care parte se află Dumnezeu?

O noapte luminată de un stâlp de foc, care luminează calea lui Israel pentru libertatea lui (prima lectură). În noaptea dominată de aşteptarea venirii Domnului (evanghelia). În ambele cazuri este vorba despre aşteptarea unui eveniment extraordinar. În sugestia interpretare a faptelor exodului, chiar şi ca un oarecare anacronism dat stilului literar, aici se evidenţiază intervenţia lui Dumnezeu ca protagonist necontestat al eliberării poporului său. Stâlpul de foc, are misiunea de a călăuzi poporul, în acea călătorie riscantă pe drumurile nesigure ale pustiului. Chiar şi soarele dogorâtor de prin acele părţi ale lumii, de data aceasta pare a fi mai blând.

Atunci când se merge spre libertate, chiar şi o călătorie obositoare plină de riscuri şi jertfe, se transformă într-o călătorie plăcută. Puterea lui Dumnezeu este simţită ca o forţă a mântuirii pentru a-i săi, şi ca o pedeapsă îngrozitoare pentru cei care se împotrivesc acestui plan. Evident nu toate încercările de eliberare se desfăşoară într-o manieră atât de triumfală. Pentru aşa ceva se cere o vreme îndelungată, se fac diferite încercări, nu totdeauna încununate de succes. Faptul este că Dumnezeu se află de partea celor slabi, a victimelor, a celor oropsiţi şi tiranizaţi, a făcătorilor de pace.

Toţi aceştia trebuie să ştie căror făgăduinţe au crezut. Făgăduinţele pe care se pot baza sunt acelea în care se angajează un Dumnezeu ca liberator. Cele din urmă “cântări de laudă”, nu trebuiesc confundate cu acele “te deum”-uri prea des intonate de tirani. Lumina pascală, relativa bucurie se află numai atunci când nimeni nu mai este călcat şi atacat în demnitatea şi libertatea sa sacră de către un alt om. Iată pentru ce textul luat din cartea Înţelepciunii lui Solomon pentru ziua de astăzi, pe lângă faptul că trebuie să fie amintirea unui trecut, el trebuie citit ca un mesaj sortit unui viitor posibil.

Datoria de a veghea

Evanghelia de astăzi îndeamnă “mica turmă”, ca să nu se teamă din cauza micimii şi slăbiciunii ei omeneşti, pentru că se află sub oblăduirea Tatălui ceresc. De aceea să privească tot înainte. De aceea va trebui să nu se alipească cu inima de bogăţiile acestui pământ, să se mulţumească doar cu esenţialitatea, să ştie să deosebească valori de valori, spre a alege numai pe acele care prezintă cea mai mare stabilitate. Aceste bunuri nesecate de care trebuie să se apropie cu toată inima, aparţin domeniului de a fi al dragostei care se dăruieşte.

Urmează apoi cele trei scurte parabole al căror motiv dominant este dat de aşteptarea vigilentă şi dinamică. Slugile care aşteaptă la timp de noapte reîntoarcerea stăpânului; pătrunderea pe neaşteptate a hoţului în casa omului pentru a fura, şi administratorul grijuliu de a-şi ţine registrele totdeauna gata de control din partea stăpânului. Vegherea mai ales în timpul nopţii, când pare că noapte nu se mai termină este susţinută de speranţă şi cere:

- mentalitatea omului în călătorie: “Fiţi totdeauna pregătiţi”.

- cunoaşterea primejdiilor care ne ameninţă. Este prea suficient un moment de neatenţie, de distracţie, pentru ca hoţul să profite de această neatenţie şi să ne lipsească de valorile cele mai preţioase.

- o fidelitate constantă şi o mare pricepere, înţelepciune în purtarea omului, care ştie să ia o atitudine potrivită împrejurărilor şi anumitor situaţii care reclamă aceasta. Sentimentul responsabilităţii nu se manifestă numai prin pază, prin veghere, ci şi prin interpretarea mutaţiilor şi curajul cu care trebuiesc abordate problemele noi care se ivesc, exigenţelor acestora, care nu mai sunt cele de ieri sau alaltăieri.

Tinderea spre cel veşnic, nu ne dă şi dreptul de a trece peste ziua de astăzi. Şi orientarea spre viitor, evident, nu se exprimă prin plictisitoarea reeditare a trecutului. Trecutul este important dar numai ca o încurajare de a merge înainte nu de a da înapoi. Păstrarea amintirilor, desigur că nu înseamnă reproducerea aceloraşi lucruri. Cele trei parabole reprezintă osândirea unui stil creştin, somnolent, anemic, obosit, repetitiv… şi formează o chemare de la care nu sunt excluşi nici responsabilii bisericii, la o angajare inteligentă, la o slujire plină de dragoste, la o disponibilitate spre neprevăzut, la o înrolare în cadrul unui ordin potrivit elementului surpriză, spre a lăsa să apară din crusta zbârcită a prudenţei şi a fricii, floarea cea frumoasă şi bine mirositoare a speranţei.

“Celui căruia i s-a dat mult, mult i se va cere, celui căruia i s-a dat puţin, puţin se va cere de la el”. Darea de seamă nu se va mai repeta nici în cazul când am fi pierdut comoara încredinţată şi nici în cazul când ne-am limitat numai la păzirea ei.

Ne-a fost dată din belşug pentru a îndrăzni, pentru a fi curajoşi nu pentru a congela totul de teamă. Când omul este preocupat numai pentru a păzi ce are, unul ca acesta o sfârşeşte prin a sărăci complet. Atunci când se umple timpul aşteptării care se prelungeşte prin exercitări formale, sau cu serbări fastuoase şi costisitoare, se riscă de a nu se observa că Acela care trebuia să vină a ajuns deja, dar care a trecut mai departe pentru că asemenea lucruri nu erau pentru el.

Acei credincioşi

Tema speranţei se potriveşte cum nici că s-ar putea mai bine în scrisoarea către evrei integrându-se cu cele spuse despre credinţă. După tabloul pe care vi l-am schiţat, credinciosul poate fi definit ca unul care vede cele nevăzute: ca unul care posedă ceea ce nu are; ca unul care desface tot ceea ce este cu neputinţă; ca unul care moşteneşte cu riscul de a pierde totul; ca unul care nu-şi pierde memoria, adică un incurabil nostalgic al viitorului; ca unul care trăieşte în nesiguranţă; ca unul care se simte la largul lui în provizorat. Uimitor lucru este a observa cum patriarhii, depozitarii credinţei în Dumnezeul cel adevărat, nomazi fiind, au păzit această credinţă. Ei nu trăiau în sate sau oraşe, ci îşi trăiau viaţa lor de nomazi.

Credinţa nu se află la sigur în palat şi nici în cărţile cu marca garanţiei, ci credinţa este păzită cel mai bine într-un bordei sau chiar într-un cort. Acest soi de credincioşi, veşnic călători, transmit un mesaj fundamental, şi de aceea nici nu au o locuinţă stabilă pe pământ. Ei se mulţumesc cu lucrurile pe care nu le văd, sau pe care abia le întrezăresc, şi pe care le salută de departe. Dumnezeu devine Dumnezeul lor numai atunci când se hotărăsc de nu se mai întoarce înapoi spre a recupera ceea ce au mai lăsat pe unde au trecut şi care tind spre adevărata cetate pregătită anume pentru ei de către Dumnezeu.

Ar fi putut să fie şi ei nişte oameni ca toţi oamenii, să se stabilească într-un loc, dar n-au voit. Şi şi-au ales viaţa de nomad, de a fi într-o căutare continuă a unei patrii. În locul sistematizării au preferat “aşteptarea” însoţită de continui şi incomode plecări la drum. Nu se socoteau depozitarii şi nici păzitorii gândurilor lui Dumnezeu sau a unei doctrine referitoare la Dumnezeu, ci se socoteau atinşi de făgăduinţele sale. De aceea în corturile lor nu preocupau cu îndoctrinarea sau instruirea, ci se mulţumeau numai cu povestirea celor întâmplate.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin