Start > Ritul latin > Ce sens are viața?

Ce sens are viața?

11 September 2010
1,109 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XVIII-a de peste an (Anul C)

“O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Ecclesiastul, o deșertăciune a deșertăciunilor, totul este deșertăciune.” Eclesiastul 1, 2

“Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ!” Col. 3, 1-3; 9-11

“Vedeți și păziți-vă de orice lăcomie de bani, căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui.” Lc. 12, 13-21

Cineva evident, cu o mare competență, a spus că s-a sfârșit cu vremea contestărilor. Dar cu toate acestea, Cuvântul Domnului, din duminica aceasta, și nu numai din aceasta apare complet contestatar. Toate cele trei lecturi nu fac altceva decât să conteste obiceiurile, mentalitatea, comportarea și prevederile oamenilor. Începând cu Ecclesiastul, sau cu președintele adunării, așa cum obișnuiesc eu a-i spune prin cartea lui, poate pe nedrept neglijată de tradiția creștină, scrisă cu 250 de ani înainte de Cristos, și care cuprinde o serie de întrebări chinuitoare și critici radicale. Prea comodă ar fi lichidarea acelei lave incandescente, ca produs al unui pesimism incurabil.

Lucrul acesta apare clar în cuvintele lui B. Maggioni, atunci când dă această interpretare: “Între credința în dreptatea pământească, care nu este respectată, și credința în dreptatea de după moarte, care nu poate fi întrevăzută, credința trece printr-o criză. Deci, cartea Eclesiastului este o carte a crizei… O carte de tranziție…” și poate că tocmai prin demolarea fără milă a tuturor sistematizărilor comode, filozofice și teologice, poate deveni o demolare nemiloasă și sfâșietoare a tuturor contradicțiilor, o trecere obligatorie spre o credință autentică, chiar dacă autorul rămâne țintuit pe versantul negației și nu mai este în stare de a oferi o nouă sinteză.

Aici va trebui să avem totdeauna în fața ochilor întrebarea de fond; în jurul căreia se învârte toată cartea Eclesiastului: “Ce rost are viața?” – “Deșertăciunea”, este răspunsul. La fiecare pagină ne întâlnim cu aceste cuvinte: “Totul este deșertăciune și mândria vieții!” Cu acest cuvânt “deșertăciune”, ne întâlnim chiar de la întâia și până la ultima pagină din această carte contestatară. Cuvântul ebraic “bebel”, care derivă “Abele”, înseamnă suflul, care trece în grabă și dispare, fumul care se risipește la cea mai mică adiere a vântului. Prin urmare, aici este vorba despre o realitate fugitivă, trecătoare, de prea scurtă durată, și de consistență precară.

Baruch spune că viața este o absurditate (dar riscă de a cădea într-un sistem filozofic). Maillot, preferă a-i spune fragilitate, ușurătate. Nu ne aflăm în domeniul non realității. Existența, viața este reală, numai că schemele ei, dar mai ales planurile oamenilor, și forțările lor pentru a și le realiza nu sunt solide, ci numai așa ca aburul care trece. Umbra morții planează asupra cărții Ecleziastului chiar de la primul cuvânt, și pare a fi o aripă rece, care acoperă întreg universul.

Printre altele, cartea Ecleziastului ne procură o pildă concretă despre deșertăciune. Omul trudește și muncește o întreagă viață, ziua și noaptea, face mari jertfe și se expune pentru a realiza ceva de lungă durată. Dar în fața morții se vede obligat a se mângâia cu gândul că a putut lăsa ceva prețios și important, pe care urmașii lui l-ar putea aprecia și apăra. Nimic din toate acestea. Cine poate ști dacă moștenitorii vor ști să prețuiască această muncă a lui? Într-un asemenea caz există riscul ca un moștenitor chefliu, să nu risipească în cel mai scurt timp, toată truda de o viață a unchiului sau a tatălui său.

În felul acesta nu numai că este uitat imediat acela care a fost, dar îi este distrus ceea ce a adunat o viață întreagă cu atâtea griji și sudori. Chiar și munca, săvârșită cu inteligență, cu patimă, cu fantezie și corectitudine, se află sub semnul “deșertăciunii”.

Isus, contestatar

În evanghelia de astăzi, Isus contestă mai întâi de toate rolul arbitrului, pe care cineva ar vrea să și-l asume într-o dispută referitoare la moștenire. Aici avem o surprinzătoare legătură cu cartea Eclesiastului. Misiunea arbitrului se află la un alt nivel decât acela al eforturilor meschine legate de interesele economice. Dumnezeu nu este polițaiul sau păzitorul caselor de bani, sau a anumitor bunuri pretinse de a fi dintre cele mai sacre ale templului.

Cristos a venit în lume pentru a ni-l descoperi pe Dumnezeul care ne iubește, pentru a ne aduce porunca dragostei reciproce nu pentru a stabili cine are dreptate și nu are dintre cei doi frați care se ceartă din cauza moștenirii. El învață înțelegerea, împăcăciunea, și nu poate fi chemat ca martor neutru între oamenii care-și dispută propriile drepturi. Îl mai avem pe Isus ca pe un mare contestatar al gândurilor și al planurilor omului bogat și nechibzuit. Bâlbâiala lui, de unul singur, este întreruptă brusc de o sentință fără drept de apel: “Nebunule!” Inventarierea averilor sale, planul de extindere a hambarelor, gândul la traiul fără griji, robustețea trupului său, viitoarea lui viață fără probleme, dusă numai în ospețe și beții, toate aceste planuri, se lovesc deodată de un zid: “Chiar în această noapte se va lua sufletul de la tine…”

Socoteli de felul acesta nu au nici o valoare în fața morții. În acea obscuritate totală, cifrele profiturilor nu pot fi citite. În fața morții, numai cifrele fluorescente ale fraternității, ale dărurii de sine, ale bucuriei și ale dăruirii dezinteresate, și mai ales ale dragostei fidele pot fi citite. Dar din nefericire toate acestea lipsesc din scriptele sale contabile. “Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul, și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20)

Mulți, foarte mulți oameni sunt pregătiți cu registrele contabile puse la punct, la zi (ale averii personale, ale științei, și chiar a succeselor obținute). Nenorocirea este însă că li se va cere viața. Omul trebuie să dea seama nu de ceea ce a adunat, ci de însăși viața lui care sună cam așa: Ce-ai făcut în viața ta? Pentru cine ai folosit-o? Ce orientare i-ai dat? Bogatul este “nebun” nu pentru că moare ci pentru că nu și-a înțeles rostul vieții. și chiar dacă ar mai fi trăit încă 100 de ani, el tot ca un nebun ar fi trăit. În realitate Isus nu-l acuză că ar fi fost prea prevăzător, ci pentru că nu a reușit să se gândească și să studieze bine situația de dincolo de “noapte”, situație de mâine. Își mărește hambarele, dar nu e în stare să-și mărească orizontul, ci se lasă închis în orizontul pământesc, care în cele din urmă îl sufocă.

Isus nu osândește nici bogăția ci pur și simplu îl face atent pe om spre a nu-și face dintr-însa un idol, care să ia locul Domnului, al unicului Domn. Îl dojenește pe cel ce-și adună comori pentru el și care nu se îmbogățește față de Dumnezeu. Învățătorul nu învață disprețuirea realităților pământești. El propune depășirea acestora. Apoi într-un chip cu totul deosebit contestă realitatea curentă după care viața omului “depinde numai de bunurile sale”. Siguranța omului nu-i este dată numai de ceea ce el a adunat, ci de valorile propriei sale vieți. Pofta de averi îl sărăcește pe om, îl face neom, neomenos și în ultima analiză, îl face chiar orb, îl orbește, și ca atare, lipsit de unica lumină, care inevitabil i-ar putea lumina cărările cele întortocheate ale vieții.

Trebuie luptat împotriva omului vechi

Și Sfântul Paul are cuvinte de dojană pentru omul avar și egoist, care se gândește numai la lucrurile pământești fără a se mai gândi la lucrurile cerești. El îl îndeamnă pe fiecare creștin să se împotrivească să se lupte împotriva omului vechi. Viața pascală a botezului, permite apariția omului nou, liberat de toate idolatriile, în stare de a înăbuși, chiar în fașă, germenii morții, adică, tăcerile egoiste, patimile nesănătoase, dorințele cele rele, paroxismul sexului, zgârcenia nesătulă, pentru că numai în felul acesta vom putea descoperi adevăratele comori.

Există un trecut cu care trebuie s-o rupem, un prezent pe care trebuie să-l trăim cu luciditate, și un viitor de slavă garantat de Cristos “care șade de-a dreapta Tatălui”, spre care trebuie să ne îndreptăm ochii prin zidul cel întunecos al nopții. Semnificativă este și înștiințarea: “Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre cunoștință după chipul celui ce l-a făcut”. (Col. 3, 9-10)

Prin sinceritate și altruism, omul manifestă că în el se află viața lui Cristos, că în el trăiește Cristos (Cine poate ști dacă în practica oamenilor și a comunităților religioase a instituțiilor bisericești există această cunoaștere că minciuna – mare sau mică – este un produs al omului vechi, și deci îndoiala că Isus Cristos nu a intrat încă în viața noastră? Astăzi se continuă a face paradă cu tot felul de modernisme. Poate că ar fi cazul de a gândi serios dacă anumite luări de poziție și mai ales limbaje nu sunt din era pre-creștină.)

Totuși, cuvintele din scrisoarea către Coloseni, referitoare la cazul nostru, pot fi un îndemn de a nu ne minți unii pe alții printr-o viață neadevărată, printr-o viață aparentă și lipsită de autenticitate. În multe dintre manifestările ei, societatea noastră se prezintă ca o societate de mutuală iluzie. Creștinul nu poate participa în niciun fel la acest joc al amăgirilor reciproce. Celui care-i cere să-i arate calea, fie chiar și într-o manieră ilicită, credinciosul nu poate decât să-i arate un orizont care se află dincolo de averile pământești, dincolo de plăcerile lumești, dincolo de știința și de puterea omenească.

Acum, să ne întoarcem de unde am plecat. Eclesiastul susține că totul este deșertăciune și nimic altceva decât fum și deșertăciune. Dar fiind și orizontul în care este plasat (bineînțeles nu din vina lui), concluzia nu poate fi decât aceasta: nimeni nu ne poate mântui decât noi înșine; deci, totul este deșertăciune, afară de… totul este slăbiciune omenească, cu excepția… Curaj, vă spun. Aceasta nu este o lecție de școală ci este o lecție a vieții!

Ritul latin