- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Sfânta Fecioară Maria Îndurerată

Posted By Diverși alți autori On September 11, 2010 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Astăzi sfânta Biserică ne-o prezintă pe Sf. Fecioară Maria ca mamă a durerilor, pe ea care deși a fost născută neprihănită, nevinovată, preasfântă între celelalte făpturi – creaturi -, totuși pe acest pământ a trebuit să golească împreună cu Fiul ei dumnezeiesc paharul durerilor, al suferințelor până la sfârșit; ca astfel să poată deveni mama pelerinilor, a oamenilor care suferă pe acest pământ. Numai o mamă a durerilor poate să devină mama oamenilor.

Știm cu toții că Mântuitorul ne-a spus: “Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea pe umeri și să mă urmeze!” Nu cred că a fost în lumea aceasta o persoană, un suflet, care să fi ascultat cel mai bine acest îndemn al Mântuitorului, ca însăși Maica Domnului.

Maria, este prima în sfințenie între toate creaturile, dar este și prima când este vorba de suferințe, dureri, încercări. Maria a fost destinată ca să devină Maica lui Dumnezeu, să fie ridicată deasupra îngerilor și sfinților, să urce pe cel mai înalt tron din ceruri, pe care îl poate avea o creatură de pe acest pământ: din această cauză a fost destinată să sufere cât mai mult posibil. O numim pe Sf. Fecioară Maria și cu cuvintele Mater dolorosa (Maica îndurerată) pentru că a suferit ca Mamă a lui Dumnezeu și ca Mamă a oamenilor.

1. Maica îndurerată a lui Dumnezeu

Sf. Fecioară a descoperit în timpul prezentării lui Isus la templul din Ierusalim că și ea va trebui să ia parte la suferințele Fiului ei iubit pentru mântuirea neamului omenesc: “Prin sufletul tău va trece o sabie” – i-a prezis profetul Simeon. Desigur noi oamenii am fost cauza că inima Mariei a fost străpunsă de o sabie cu șapte tăișuri. Maria a trebuit să sufere neplăcerea fugii în Egipt, cu soțul ei, sfântul Iosif, și copilul Isus. A trebuit să-și continue viața într-o țară străină cu puținul pe care l-a putut lua cu dânsa în acea fugă neașteptată. Finalul suferințelor ei avea să se consume pe muntele Calvar, în Vinerea Sfântă.

Pe muntele Calvar, Isus era răstignit pe cruce, iar la picioarele crucii, nemișcată, tăcută și resemnată stătea Maica lui Dumnezeu. Aici pe Calvar ea vedea toate: când Agar a fost fugărită din casa patriarhului Abraham, a fost nevoită să treacă prin pustiul Beer-Șeba. Fiind în pustiu, nu mai avea apă ca să potolească setea copilului ei, care era în agonie, gata să moară. S-a dus la o distanță de copilul ei și ridicându-și brațele spre cer a început să se roage: “Doamne nu vreau să-mi văd copilul murind de sete!”. Maria, în schimb, n-a fugit de pe Calvar. Vedea fiecare picătură de sânge, vedea chinurile în care se afla Fiul ei, vedea cum moartea se apropie încet… încet….

Ea auzea tot: mamele nu pot suferi ca cineva să le vorbească copiii de rău. Pleacă din fața acelor persoane sau caută să le ia apărarea. Maria, în schimb, este constrânsă să audă toate injuriile, toate ironiile, insultele, vorbele urâte, pe care călăii și dușmanii le adresează lui Isus.

Ea simțea toate: respirația lui Isus devenea tot mai grea. Maria simțea toate durerile Fiului ei: spinii îi înțepau capul adorabil – și ea simțea toate aceste înțepături; lui Isus i s-a dat fiere cu oțet – Maria a simțit toată această amărăciune; rănile de la mâini, picioare, rana din coastă – toate acestea le simțea și ea.

Ea înțelegea toate: când Isus a strigat “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce mai părăsit?” – nimeni n-a înțeles sensul acestor cuvinte. “Auziți, spuneau ei, îl strigă pe Ilie!” Maria, în schimb, a știut că Isus s-a încărcat cu păcatele omenirii și a trebuit să simtă răzbunarea lui Dumnezeu asupra sa. Ea ar fi voit să ușureze aceste suferințe, dar nu putea face nimic decât “Stătea Maica-ndurerată / Lângă cruce-nlăcrimată / Pe când Fiul suferea”.

2. Maica îndurerată a oamenilor

Pe Maria îndurerată obișnuim s-o reprezentăm cu inima străpunsă de șapte săbii: cele șapte dureri deosebite, cele mei grele din viața ei. Totuși Preacurata, privindu-ne, ne-ar putea face următoarea mustrare: tu mi-ai cauzat o durere și mai mare decât aceste șapte săbii!

O doamnă foarte bogată din orașul Paris, capitala Franței, avea un fiu, pe care îl iubea mai mult decât orice pe acest pământ. Murindu-i soțul, a căutat totuși să-i acorde o educație aleasă. A ținut să fie foarte instruit, educat. Rămându-i o avere foarte mare, a adus profesorii cei mai buni, pe care îi răsplătea cu sume mari de bani. Dar nu s-a mulțumit numai cu atât! A ținut morțiș ca fiul să-și continue studiile la o facultate renumită din Anglia: facultatea din Oxford. De aici primea din când în când, câte o scrisoare de la fiul ei, în care de cele mai multe ori îi cerea bani. Mama cheltuise totul, numai pentru a-l mulțumi pe fiul ei. Nu se gândea decât la viitorul lui fericit. Nu mai ținea cont de nimic. În cele din urmă nemaiavând bani, s-a apucat de croitorie, pe care a practicat-o în tinerețea ei. cosea zi și noapte. Într-o zi primește o scrisoare, prin care i se aduce la cunoștință că fiul ei, prins cu mai multe furturi, a fost arestat de poliția engleză. Dar cum! a strigat mama deznădăjduită – toată averea mea a fost cheltuită în zadar! Banii mei au fost cheltuiți, folosiți pentru fărădelegi! În loc de un fiu cu o diplomă, să am parte de un pușcăriaș! Este un exemplu tragic! – dar poate fi o asemănare pentru noi creștinii . O altă mamă a făcut mai mult pentru noi toți oamenii! Nu avere, nu bani, dar pe Fiul ei l-a jertfit pentru noi.

“Cum se poate, ne spune și nouă această Mamă prea bună, sângele Fiului meu a curs în zadar! În loc de un fericit al cerului să fie un osândit al iadului?! În zadar am suferit și eu sub crucea Fiului meu!” Să nu uităm suferințele și lacrimile mamei noastre cerești!

Toți voim să ajungem în slava cerească, unde se află Isus cu mama sa. Dacă vrem să ajungem aici, desigur trebuie să suferim și noi. “Oare nu trebuia să pătimească Cristos toate acestea și astfel să intre în slava sa?!” – le-a spus Isus celor doi ucenici care mergeau spre Emaus.

Calea spre cer ne spune sfântul papă Grigore cel Mare: “este o cale plină de spini și mărăcini pentru ca cei aleși să nu se oprească pe cale, dar să se grăbească cât mai repede posibil mai departe și să obțină scopul pentru care i-a creat Dumnezeu: Cerul, mântuirea veșnică”. Acesta este și motivul pentru care sfinții aveau frică atunci când nu aveau nicio suferință – se temeau că fără suferință, durere, încercare, Dumnezeu le va refuza fericirea cerului. În acest sens iată ce spunea și marele nostru învățător al Bisericii, sfântul Augustin: “Doamne aici pe pământ arde-mă, taie-mă, prăjește-mă, numai cruță-mă, păstrează-mă pentru cer!” Amin.

pr. Valeriu Ciorbă


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2537/