Predici

Cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-am ascultat, ne vorbeşte despre rugăciune, despre importanţa rugăciunii în viaţa omului. Ne arată cum trebuie să fie rugăciunea noastră: şi anume, insistentă, făcută cu credinţă, cu încredere. Rugăciunea este aceea care ne ţine permanent în legătură cu Dumnezeu. Pentru a ilustra acest lucru, maeştrii vieţii spirituale aduc o asemănare simplă, dar foarte grăitoare. Într-o zi, un păianjen coboară de pe creanga unui copac pe un fir subţire pe care el însuşi îl torcea. Ajuns într-un tufiş, cu multă răbdare, îşi ţese o pânză. Când este gata, mai face o ultimă inspecţie. Totul e-n ordine. Un singur lucru i se pare de prisos: firul care vine de sus. Îl retează imediat. În acelaşi moment, pânza se destramă, e luată de vânt. Nimic nu s-a ales de munca lui, totul a fost în zadar. Anii noştri de viaţă pe pământ, puţini, mulţi, cât ne dă Dumnezeu, sunt ani de muncă, alergătură şi agitaţie. Ne zbatem şi ne frământăm pentru multe, ca şi Marta din Betania, pe care am sărbătorit-o ieri. Dar dacă nu suntem permanent în legătură cu cerul, cu Dumnezeu, prin firul invizibil al rugăciunii, toată munca, toată strădania vieţii noastre este o pânză de păianjen care la urmă se destramă, este deşertăciune şi goană după vânt, cum spune Înţeleptul.

Fără îndoială că, din textele Sfintei Scripturi, pe care le-am auzit azi la Liturghie, cel mai mult ne-a impresionat prima lectură care ni-l prezintă pe Abraham în încercarea lui de a salva cele două cetăţi, Sodoma şi Gomora, pe care Dumnezeu a hotărât să le nimicească din cauza dezmăţului în care trăiau. Abraham este părintele celor credincioşi, dar este totodată părintele unui popor de negustori, de aceea, ca un bun negustor, negociază, se tocmeşte cu Dumnezeu: “Doamne, dacă sunt 50 de drepţi, o să cruţi cetatea? N-or fi 50, or fi 45, n-or fi 45, or fi 40, n-or fi 40, or fi treizeci, n-or fi treizeci, or fi 20, n-or fi 20, or fi 10″. Abraham se opreşte aici: nu coboară sub cifra de zece. Îşi dă seama că în Sodoma nu era nici măcar un drept pentru care Dumnezeu să cruţe cetatea. Şi atunci, Dumnezeu are grijă el să-l trimită în lume pe singurul drept de dragul căruia să ierte şi să cruţe nu o cetate, ci întreaga omenire: singurul drept, singurul nevinovat pe care îl trimite este Fiul său, Isus Cristos, cel care, suferind şi murind, a ispăşit păcatele celor mulţi.

În prima lectură, îl găsim pe Abraham în rugăciune. În Evanghelie, îl găsim pe Isus în rugăciune şi învăţându-i pe ucenici să se roage: “Când vă rugaţi, să spuneţi aşa: «Tatăl nostru, care eşti în ceruri…»”

Rugăciunea “Tatăl nostru” e rugăciunea cea mai preţioasă pe care o au creştinii; preţioasă nu numai pentru faptul că ne-a învăţat-o Isus, ci fiindcă însuşi Isus o spunea când se ruga; şi nu numai că o spunea, dar continuă să o spună, o spune la fiecare Liturghie, când noi îi împrumutăm lui Cristos buzele, ca să o spună. Niciodată rugăciunea “Tatăl nostru” nu a lipsit din Liturghie. La Liturghie, Isus este prezent şi continuă să-şi spună rugăciunea “Tatăl nostru”. Ucenicilor le-a spus într-un rând: “Iată, eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte”. La Liturghie, nouă ne spune: “Iată, eu sunt în mijlocul vostru ca unul care se roagă”.

Sfântul Augustin scrie undeva aceste cuvinte: “Cristos este cel care se roagă pentru noi, e cel care se roagă în noi, e cel rugat de noi: se roagă pentru noi, întrucât este preotul, mijlocitorul nostru, se roagă în noi, întrucât este capul nostru, e rugat de noi, întrucât este Dumnezeul nostru”. Când, la Liturghie, ne ridicăm mâinile şi spunem “Tatăl nostru”, se întâmplă ceva asemănător cu ce s-a întâmplat cu Isac când i-a dat lui Iacob binecuvântarea: aparent, mâinile erau ale lui Esau, dar, de fapt, erau ale lui Iacob: ridicăm mâinile noastre la rugăciune şi spunem “Tatăl nostru”, dar, de fapt, sunt mâinile lui Cristos.

Fiecare dintre cele două lecturi ne oferă o învăţătură şi un îndemn. Prima lectură ne arată că Dumnezeu nu este indiferent la răul ce se petrece în lume. Nu a fost indiferent la ce s-a petrecut odinioară la Sodoma şi Gomora, nu este indiferent la păcatele care se petrec şi astăzi în lume, la cele aproape 4 milioane de crime, de avorturi câte se fac numai în ţara noastră în fiecare an; la păcatul Sodomei, care este homosexualitatea sau sodomia, şi care nu este numai păcatul Sodomei, căci lumea întreagă a devenit o Sodomă. Rugăciunea lui Abraham ne arată cât de necesară este rugăciunea noastră de mijlocire ca Dumnezeu să cruţe omenirea. La Fatima, Maica Domnului a spus în repetate rânduri: “Rugaţi-vă şi jertfiţi-vă pentru păcătoşi”. Multe suflete merg în iad, pentru că nu are cine să se roage şi să se jertfească pentru ele.

Rugăciunea “Tatăl nostru” este o rugăciune ce iese de pe buzele Fiului lui Dumnezeu şi care se îndreaptă spre urechile lui Dumnezeu. De aceea, trebuie rostită cu toată atenţia, să nu fie o rugăciune neatentă, făcută din rutină, mecanic. Este o rugăciune care trebuie făcută nu numai cu buzele, dar şi cu viaţa; cuvintele trebuie armonizate cu viaţa. Dacă spunem: “Tată, sfinţească-se numele tău”, să nu necinstim prin înjurătură numele lui Dumnezeu; dacă spunem: “facă-se voia ta”, să nu călcăm în picioare voinţa lui Dumnezeu; dacă spunem: “şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, să iertăm din inimă celor care ne-au greşit; dacă îi cerem să ne apere în ispită şi să ne mântuiască de Cel Rău, să luptăm împotriva ispitei şi a Celui Rău.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin