Start > Ritul latin > Doamne, învață-ne să ne rugăm (III)

Doamne, învață-ne să ne rugăm (III)

14 August 2010
829 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XVII-a de peste an (Anul C)

Cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-am ascultat, ne vorbește despre rugăciune, despre importanța rugăciunii în viața omului. Ne arată cum trebuie să fie rugăciunea noastră: și anume, insistentă, făcută cu credință, cu încredere. Rugăciunea este aceea care ne ține permanent în legătură cu Dumnezeu. Pentru a ilustra acest lucru, maeștrii vieții spirituale aduc o asemănare simplă, dar foarte grăitoare. Într-o zi, un păianjen coboară de pe creanga unui copac pe un fir subțire pe care el însuși îl torcea. Ajuns într-un tufiș, cu multă răbdare, își țese o pânză. Când este gata, mai face o ultimă inspecție. Totul e-n ordine. Un singur lucru i se pare de prisos: firul care vine de sus. Îl retează imediat. În același moment, pânza se destramă, e luată de vânt. Nimic nu s-a ales de munca lui, totul a fost în zadar. Anii noștri de viață pe pământ, puțini, mulți, cât ne dă Dumnezeu, sunt ani de muncă, alergătură și agitație. Ne zbatem și ne frământăm pentru multe, ca și Marta din Betania, pe care am sărbătorit-o ieri. Dar dacă nu suntem permanent în legătură cu cerul, cu Dumnezeu, prin firul invizibil al rugăciunii, toată munca, toată strădania vieții noastre este o pânză de păianjen care la urmă se destramă, este deșertăciune și goană după vânt, cum spune Înțeleptul.

Fără îndoială că, din textele Sfintei Scripturi, pe care le-am auzit azi la Liturghie, cel mai mult ne-a impresionat prima lectură care ni-l prezintă pe Abraham în încercarea lui de a salva cele două cetăți, Sodoma și Gomora, pe care Dumnezeu a hotărât să le nimicească din cauza dezmățului în care trăiau. Abraham este părintele celor credincioși, dar este totodată părintele unui popor de negustori, de aceea, ca un bun negustor, negociază, se tocmește cu Dumnezeu: “Doamne, dacă sunt 50 de drepți, o să cruți cetatea? N-or fi 50, or fi 45, n-or fi 45, or fi 40, n-or fi 40, or fi treizeci, n-or fi treizeci, or fi 20, n-or fi 20, or fi 10″. Abraham se oprește aici: nu coboară sub cifra de zece. Își dă seama că în Sodoma nu era nici măcar un drept pentru care Dumnezeu să cruțe cetatea. Și atunci, Dumnezeu are grijă el să-l trimită în lume pe singurul drept de dragul căruia să ierte și să cruțe nu o cetate, ci întreaga omenire: singurul drept, singurul nevinovat pe care îl trimite este Fiul său, Isus Cristos, cel care, suferind și murind, a ispășit păcatele celor mulți.

În prima lectură, îl găsim pe Abraham în rugăciune. În Evanghelie, îl găsim pe Isus în rugăciune și învățându-i pe ucenici să se roage: “Când vă rugați, să spuneți așa: «Tatăl nostru, care ești în ceruri…»”

Rugăciunea “Tatăl nostru” e rugăciunea cea mai prețioasă pe care o au creștinii; prețioasă nu numai pentru faptul că ne-a învățat-o Isus, ci fiindcă însuși Isus o spunea când se ruga; și nu numai că o spunea, dar continuă să o spună, o spune la fiecare Liturghie, când noi îi împrumutăm lui Cristos buzele, ca să o spună. Niciodată rugăciunea “Tatăl nostru” nu a lipsit din Liturghie. La Liturghie, Isus este prezent și continuă să-și spună rugăciunea “Tatăl nostru”. Ucenicilor le-a spus într-un rând: “Iată, eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește”. La Liturghie, nouă ne spune: “Iată, eu sunt în mijlocul vostru ca unul care se roagă”.

Sfântul Augustin scrie undeva aceste cuvinte: “Cristos este cel care se roagă pentru noi, e cel care se roagă în noi, e cel rugat de noi: se roagă pentru noi, întrucât este preotul, mijlocitorul nostru, se roagă în noi, întrucât este capul nostru, e rugat de noi, întrucât este Dumnezeul nostru”. Când, la Liturghie, ne ridicăm mâinile și spunem “Tatăl nostru”, se întâmplă ceva asemănător cu ce s-a întâmplat cu Isac când i-a dat lui Iacob binecuvântarea: aparent, mâinile erau ale lui Esau, dar, de fapt, erau ale lui Iacob: ridicăm mâinile noastre la rugăciune și spunem “Tatăl nostru”, dar, de fapt, sunt mâinile lui Cristos.

Fiecare dintre cele două lecturi ne oferă o învățătură și un îndemn. Prima lectură ne arată că Dumnezeu nu este indiferent la răul ce se petrece în lume. Nu a fost indiferent la ce s-a petrecut odinioară la Sodoma și Gomora, nu este indiferent la păcatele care se petrec și astăzi în lume, la cele aproape 4 milioane de crime, de avorturi câte se fac numai în țara noastră în fiecare an; la păcatul Sodomei, care este homosexualitatea sau sodomia, și care nu este numai păcatul Sodomei, căci lumea întreagă a devenit o Sodomă. Rugăciunea lui Abraham ne arată cât de necesară este rugăciunea noastră de mijlocire ca Dumnezeu să cruțe omenirea. La Fatima, Maica Domnului a spus în repetate rânduri: “Rugați-vă și jertfiți-vă pentru păcătoși”. Multe suflete merg în iad, pentru că nu are cine să se roage și să se jertfească pentru ele.

Rugăciunea “Tatăl nostru” este o rugăciune ce iese de pe buzele Fiului lui Dumnezeu și care se îndreaptă spre urechile lui Dumnezeu. De aceea, trebuie rostită cu toată atenția, să nu fie o rugăciune neatentă, făcută din rutină, mecanic. Este o rugăciune care trebuie făcută nu numai cu buzele, dar și cu viața; cuvintele trebuie armonizate cu viața. Dacă spunem: “Tată, sfințească-se numele tău”, să nu necinstim prin înjurătură numele lui Dumnezeu; dacă spunem: “facă-se voia ta”, să nu călcăm în picioare voința lui Dumnezeu; dacă spunem: “și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, să iertăm din inimă celor care ne-au greșit; dacă îi cerem să ne apere în ispită și să ne mântuiască de Cel Rău, să luptăm împotriva ispitei și a Celui Rău.

Ritul latin