Într-una din zile, pe o stradă din centrul oraşului Milano, un grup de persoane se strânseseră în jurul unei fetiţe de trei ani, care se pierduse şi, plângând, îşi chema cu disperare mama. Trecătorii, miloşi, încercau să o ajute cum puteau: care îi dădea o bomboană, care o ciocolată, care o mângâiere. În cele din urmă, un poliţist se apropie, îşi face loc cu coatele prin lume, se apropie de copil, se lasă pe genunchi în faţa ei şi o întreabă: “Ia spune-mi, fetiţo, cum te cheamă?” “Nu ştiu”, răspunde fetiţa printre sughiţuri. “Dar pe mămica ta cum o cheamă?” “Nu ştiu”. “Dar pe tăticul tău cum îl cheamă?” “Nu ştiu”. “Unde locuieşti tu?” “Nu ştiu”. Pierzându-şi un pic răbdarea, poliţistul îşi ridică glasul şi o întreabă: “Dar, fetiţo, cine eşti tu?” “Nu ştiu”, răspunse fetiţa printre lacrimi, continuând să-şi strige mama. Copilul nu avea identitate, era al nimănui.

Aşa ne putem imagina omenirea înainte de venirea lui Cristos: ca un copil fără identitate, pierdut, rătăcit în imensitatea acestei lumi. Omul nu ştia de unde vine, încotro merge, unde îi este domiciliul stabil, cine l-a chemat la existenţă. În Evanghelia de astăzi, învăţându-ne cum să ne adresăm lui Dumnezeu, Isus ne dă o identitate. Acum ştim că avem un Tată care ne-a adus la existenţă, cunoaştem domiciliul nostru stabil şi definitiv – e cerul unde locuieşte Tatăl nostru -, ştim cine suntem: suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu; ne cunoaştem familia, fraţii: fratele nostru mai mare este Cristos şi toţi cei care s-au născut ca şi noi din apa Botezului sunt fraţii noştri, fii ai Tatălui ceresc şi ei; avem şi o mamă şi-i cunoaştem şi numele: Maria.

“Voi, când vă rugaţi, să spuneţi aşa: «Tatăl nostru»”. Acesta era apelativul pe care îl folosea Isus întotdeauna când se ruga: Abbá, Tăticule. “Îţi mulţumesc, Tăticule, Domnul cerului şi al pământului… Da, Tăticule, căci aşa ei voit tu… Tăticule sfânt, cei pe care mi i-ai dat, i-am păstrat… Tăticule, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”.

Într-o zi, Isus se ruga. Dar văzându-l ucenicii cum se roagă, ce accent, ce vibraţie avea glasul lui, câtă încredere, câtă iubire, câtă duioşie, câtă intimitate era în glasul lui când a rostit cuvântul “Abbá” – “Tăticule”, văzându-i faţa transfigurată în rugăciune, ei au rămas puternic impresionaţi: şi-au dat seama că, până atunci, de fapt, ei nu se rugaseră niciodată. Şi atunci, i s-au adresat Mântuitorului cu rugămintea: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum i-a învăţat şi Ioan pe ucenicii săi”. “Voi, când vă rugaţi, să spuneţi aşa: «Abbá – tăticul nostru»”. Auzind acest apelativ cu care Isus începea rugăciunea, ucenicii au rămas cu răsuflarea tăiată: nimeni până atunci, la evrei – nici măcar Abraham, nici Moise, cel mai mare legislator -, nu îndrăznise până atunci să i se adreseze lui Dumnezeu cu cuvântul Tată, darămite cu cuvântul “Abbá”. Ucenicii, când se rugau, i se adresau lui Dumnezeu aşa cum i se adresau şi i se adresează şi astăzi evreii: Stăpâne, Creatorul, Regele Universului. Şi remarcaţi cum sună îndemnul preotului la rugăciunea “Tatăl nostru”, la Liturghie: “Îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască, îndrăznim să spunem: «Tatăl nostru»”. Căci, dacă n-ar fi porunca Mântuitorului şi învăţătura lui, noi n-am îndrăzni să ne adresăm lui Dumnezeu cu acest cuvânt.

Fără îndoială că rugăciunea “Tatăl nostru” este comoara, perla cea mai preţioasă a Evangheliei, e Rugăciunea domnească, adică Rugăciunea Domnului Isus, şi se numeşte astfel nu numai pentru că a compus-o Isus şi ne-a învăţat-o, ci şi fiindcă e rugăciunea pe care el însuşi i-a adresat-o Tatălui. E rugăciunea Capului care a trecut la mădularele sale; e rugăciunea întregului corp care este Biserica. Pe suprafaţa imensă a mării, undeva la foarte mare distanţă, vântul a provocat un val. Valul acela provoacă alt val şi apoi alt val, până când ajunge şi se sparge la ţărmul mării. La fel, rugăciunea “Tatăl nostru” de pe buzele lui Isus, a trecut în continuare ca un val, din generaţie în generaţie, şi a ajuns până la noi. Există o asemănare între Euharistie şi “Tatăl nostru”. Euharistia este perpetuarea, continuarea prezenţei lui Isus care slujeşte: “Iată, eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte!”. “Tatăl nostru” este perpetuarea, continuarea prezenţei lui Isus care se roagă.

“Tatăl nostru” e rugăciunea cea mai completă a creştinismului, o sinteză a tuturor rugăciunilor pe care creştinii i le pot adresa lui Dumnezeu. Are şapte cereri; Isus nu a ales la întâmplare acest număr; în Biblie, numărul şapte este simbolul plinătăţii, al totalităţii.

“Tatăl nostru, care eşti în ceruri”. Evident că cerul unde locuieşte Dumnezeu nu e cerul albastru pe care îl vedem cu ochii noştri, căci, în acest caz, zice sfântul Augustin, păsările care zboară în văzduh ar fi mai aproape de Dumnezeu decât noi, oamenii. Filosoful B. Pascal a definit cel mai bine cerul ca locuinţă a lui Dumnezeu: “Cerul este un cerc care are centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri”. În acest cer locuieşte Dumnezeu.

“Sfinţească-se numele tău”. Dar nu este Dumnezeu destul de sfânt? Ba da, el este cel de trei ori Sfânt. Prin aceste cuvinte, ne exprimăm dorinţa ca sfinţenia lui Dumnezeu să strălucească în viaţa sfântă a copiilor săi de pe pământ: “fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt”.

“Vie Împărăţia ta, facă-se voia ta”. Aceste două lucruri nu pot merge decât împreună. Sensul este: vie împărăţia lui Dumnezeu prin împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este tot ce e frumos, tot ce e sfânt, tot ce e curat. “Împărăţia lui Dumnezeu”, le spunea Isus iudeilor curioşi să afle când vine Împărăţia lui Dumnezeu, “e aici, acum, e în mijlocul vostru, e în voi, e în inima voastră”. Când împlinim voinţa lui Dumnezeu, facem să crească Împărăţia lui Dumnezeu; atunci când încălcăm voinţa lui Dumnezeu prin păcat, distrugem Împărăţia lui Dumnezeu.

“Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea şi celelalte vi se vor da pe deasupra”. În primele trei cereri, noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru singurul lucru necesar: Împărăţia lui Dumnezeu. În următoarele patru cereri, ne rugăm pentru celelalte care ni se dau pe deasupra. “Pâinea noastră cea de toate zilele…” E vorba de pâine, de sănătate, de îmbrăcăminte, de locuinţă, de loc de muncă.

“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Cine poartă ură, duşmănie, cine nu-l iartă pe aproapele său, să aibă grijă să sară aceste cuvinte când se roagă “Tatăl nostru”, ca să nu-şi ceară osânda. Dumnezeu ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, şi nu ne iartă greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri.

“Şi nu ne duce pe noi în ispită”: mai pe înţeles – şi nu ne lăsa să cădem la timp de ispită, de încercare; “ci ne mântuieşte de cel Rău”, ne fereşte de Ispititorul care ne împinge la păcat.

Din nefericire, noi am banalizat această rugăciune ieşită din gura lui Dumnezeu şi îndreptată spre urechile lui Dumnezeu: o spunem des, în serie, din obişnuinţă, din rutină, fără atenţie, fără să ne dăm seama ce spunem. Să-l implorăm pe Isus, ca şi ucenicii din Evanghelia de azi: “Doamne, învaţă-ne, să ne rugăm”. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru pâinea noastră cea de toate zilele, pentru pâinea Cuvântului cu care ne hrăneşte la fiecare Liturghie, căci nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu. Să ne pregătim acum să primim şi cealaltă pâine pe care ne-o dăruieşte: pâinea euharistică, pâinea cea vie, care coboară din cer pentru viaţa lumii.