Start > Ritul latin > Doamne, învață-ne să ne rugăm (II)

Doamne, învață-ne să ne rugăm (II)

14 August 2010
795 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XVII-a de peste an (Anul C)

Într-una din zile, pe o stradă din centrul orașului Milano, un grup de persoane se strânseseră în jurul unei fetițe de trei ani, care se pierduse și, plângând, își chema cu disperare mama. Trecătorii, miloși, încercau să o ajute cum puteau: care îi dădea o bomboană, care o ciocolată, care o mângâiere. În cele din urmă, un polițist se apropie, își face loc cu coatele prin lume, se apropie de copil, se lasă pe genunchi în fața ei și o întreabă: “Ia spune-mi, fetițo, cum te cheamă?” “Nu știu”, răspunde fetița printre sughițuri. “Dar pe mămica ta cum o cheamă?” “Nu știu”. “Dar pe tăticul tău cum îl cheamă?” “Nu știu”. “Unde locuiești tu?” “Nu știu”. Pierzându-și un pic răbdarea, polițistul își ridică glasul și o întreabă: “Dar, fetițo, cine ești tu?” “Nu știu”, răspunse fetița printre lacrimi, continuând să-și strige mama. Copilul nu avea identitate, era al nimănui.

Așa ne putem imagina omenirea înainte de venirea lui Cristos: ca un copil fără identitate, pierdut, rătăcit în imensitatea acestei lumi. Omul nu știa de unde vine, încotro merge, unde îi este domiciliul stabil, cine l-a chemat la existență. În Evanghelia de astăzi, învățându-ne cum să ne adresăm lui Dumnezeu, Isus ne dă o identitate. Acum știm că avem un Tată care ne-a adus la existență, cunoaștem domiciliul nostru stabil și definitiv – e cerul unde locuiește Tatăl nostru -, știm cine suntem: suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu; ne cunoaștem familia, frații: fratele nostru mai mare este Cristos și toți cei care s-au născut ca și noi din apa Botezului sunt frații noștri, fii ai Tatălui ceresc și ei; avem și o mamă și-i cunoaștem și numele: Maria.

“Voi, când vă rugați, să spuneți așa: «Tatăl nostru»”. Acesta era apelativul pe care îl folosea Isus întotdeauna când se ruga: Abbá, Tăticule. “Îți mulțumesc, Tăticule, Domnul cerului și al pământului… Da, Tăticule, căci așa ei voit tu… Tăticule sfânt, cei pe care mi i-ai dat, i-am păstrat… Tăticule, în mâinile tale încredințez sufletul meu”.

Într-o zi, Isus se ruga. Dar văzându-l ucenicii cum se roagă, ce accent, ce vibrație avea glasul lui, câtă încredere, câtă iubire, câtă duioșie, câtă intimitate era în glasul lui când a rostit cuvântul “Abbá” – “Tăticule”, văzându-i fața transfigurată în rugăciune, ei au rămas puternic impresionați: și-au dat seama că, până atunci, de fapt, ei nu se rugaseră niciodată. Și atunci, i s-au adresat Mântuitorului cu rugămintea: “Doamne, învață-ne să ne rugăm, așa cum i-a învățat și Ioan pe ucenicii săi”. “Voi, când vă rugați, să spuneți așa: «Abbá – tăticul nostru»”. Auzind acest apelativ cu care Isus începea rugăciunea, ucenicii au rămas cu răsuflarea tăiată: nimeni până atunci, la evrei – nici măcar Abraham, nici Moise, cel mai mare legislator -, nu îndrăznise până atunci să i se adreseze lui Dumnezeu cu cuvântul Tată, darămite cu cuvântul “Abbá”. Ucenicii, când se rugau, i se adresau lui Dumnezeu așa cum i se adresau și i se adresează și astăzi evreii: Stăpâne, Creatorul, Regele Universului. Și remarcați cum sună îndemnul preotului la rugăciunea “Tatăl nostru”, la Liturghie: “Îndemnați de porunca Mântuitorului și povățuiți de învățătura sa dumnezeiască, îndrăznim să spunem: «Tatăl nostru»”. Căci, dacă n-ar fi porunca Mântuitorului și învățătura lui, noi n-am îndrăzni să ne adresăm lui Dumnezeu cu acest cuvânt.

Fără îndoială că rugăciunea “Tatăl nostru” este comoara, perla cea mai prețioasă a Evangheliei, e Rugăciunea domnească, adică Rugăciunea Domnului Isus, și se numește astfel nu numai pentru că a compus-o Isus și ne-a învățat-o, ci și fiindcă e rugăciunea pe care el însuși i-a adresat-o Tatălui. E rugăciunea Capului care a trecut la mădularele sale; e rugăciunea întregului corp care este Biserica. Pe suprafața imensă a mării, undeva la foarte mare distanță, vântul a provocat un val. Valul acela provoacă alt val și apoi alt val, până când ajunge și se sparge la țărmul mării. La fel, rugăciunea “Tatăl nostru” de pe buzele lui Isus, a trecut în continuare ca un val, din generație în generație, și a ajuns până la noi. Există o asemănare între Euharistie și “Tatăl nostru”. Euharistia este perpetuarea, continuarea prezenței lui Isus care slujește: “Iată, eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește!”. “Tatăl nostru” este perpetuarea, continuarea prezenței lui Isus care se roagă.

“Tatăl nostru” e rugăciunea cea mai completă a creștinismului, o sinteză a tuturor rugăciunilor pe care creștinii i le pot adresa lui Dumnezeu. Are șapte cereri; Isus nu a ales la întâmplare acest număr; în Biblie, numărul șapte este simbolul plinătății, al totalității.

“Tatăl nostru, care ești în ceruri”. Evident că cerul unde locuiește Dumnezeu nu e cerul albastru pe care îl vedem cu ochii noștri, căci, în acest caz, zice sfântul Augustin, păsările care zboară în văzduh ar fi mai aproape de Dumnezeu decât noi, oamenii. Filosoful B. Pascal a definit cel mai bine cerul ca locuință a lui Dumnezeu: “Cerul este un cerc care are centrul pretutindeni și circumferința nicăieri”. În acest cer locuiește Dumnezeu.

“Sfințească-se numele tău”. Dar nu este Dumnezeu destul de sfânt? Ba da, el este cel de trei ori Sfânt. Prin aceste cuvinte, ne exprimăm dorința ca sfințenia lui Dumnezeu să strălucească în viața sfântă a copiilor săi de pe pământ: “fiți sfinți, pentru că eu sunt sfânt”.

“Vie Împărăția ta, facă-se voia ta”. Aceste două lucruri nu pot merge decât împreună. Sensul este: vie împărăția lui Dumnezeu prin împlinirea voinței lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este tot ce e frumos, tot ce e sfânt, tot ce e curat. “Împărăția lui Dumnezeu”, le spunea Isus iudeilor curioși să afle când vine Împărăția lui Dumnezeu, “e aici, acum, e în mijlocul vostru, e în voi, e în inima voastră”. Când împlinim voința lui Dumnezeu, facem să crească Împărăția lui Dumnezeu; atunci când încălcăm voința lui Dumnezeu prin păcat, distrugem Împărăția lui Dumnezeu.

“Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea și celelalte vi se vor da pe deasupra”. În primele trei cereri, noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru singurul lucru necesar: Împărăția lui Dumnezeu. În următoarele patru cereri, ne rugăm pentru celelalte care ni se dau pe deasupra. “Pâinea noastră cea de toate zilele…” E vorba de pâine, de sănătate, de îmbrăcăminte, de locuință, de loc de muncă.

“Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Cine poartă ură, dușmănie, cine nu-l iartă pe aproapele său, să aibă grijă să sară aceste cuvinte când se roagă “Tatăl nostru”, ca să nu-și ceară osânda. Dumnezeu ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri, și nu ne iartă greșelile noastre, precum nici noi nu iertăm greșiților noștri.

“Și nu ne duce pe noi în ispită”: mai pe înțeles – și nu ne lăsa să cădem la timp de ispită, de încercare; “ci ne mântuiește de cel Rău”, ne ferește de Ispititorul care ne împinge la păcat.

Din nefericire, noi am banalizat această rugăciune ieșită din gura lui Dumnezeu și îndreptată spre urechile lui Dumnezeu: o spunem des, în serie, din obișnuință, din rutină, fără atenție, fără să ne dăm seama ce spunem. Să-l implorăm pe Isus, ca și ucenicii din Evanghelia de azi: “Doamne, învață-ne, să ne rugăm”. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru pâinea noastră cea de toate zilele, pentru pâinea Cuvântului cu care ne hrănește la fiecare Liturghie, căci nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu tot cuvântul lui Dumnezeu. Să ne pregătim acum să primim și cealaltă pâine pe care ne-o dăruiește: pâinea euharistică, pâinea cea vie, care coboară din cer pentru viața lumii.

Ritul latin