“Lucruri mari mi-a făcut mie Cel atotputernic, al cărui nume este sfânt”. I.C.! Într-adevăr, lucruri mari a făcut Dumnezeu pentru Preacurata Fecioară Maria. Mare lucru a fost zămislirea ei neprihănită, neatinsă de pata păcatului strămoşesc. Mare lucru a fost fecioria ei promisă, neatinsă la naşterea Fiului ei Isus. Mare lucru a fost demnitatea de mamă a lui Dumnezeu, de care a fost învrednicită. Maria înseamnă mare, bis, ocean. După cum arată şi numele pe care l-a purtat, Maria a fost un abis de haruri, un ocean de lucruri minunate. Dar lucrul cel mai minunat – încoronarea tuturor lucrurilor minunate şi a tuturor privilegiilor făcute de Dumnezeu este cel pe care îl sărbătorim în ziua de azi: înălţarea ei cu trupul şi cu sufletul la cer.

Dintre toate sărbătorile Maicii Domnului aceasta este sărbătoarea bucuriei desăvârşite, singura în care nu se amestecă nici o umbră de tristeţe.

Mare a fost bucuria Mariei când l-a născut pe Mântuitorul lumii, bucurie sporită de cântările îngerilor, dar bucuria ei a fost umbrită de sărăcia grajdului şi a ieslei din Betleem, de plânsul şi lacrimile copilului divin.,

Mare a fost bucuria Mariei când la opt zile după naştere Fiul ei a primit numele glorios de Isus, nume care este mai presus de orice nume, dar bucuria ei a fost umbrită de ţipetele de durere ale copilului şi de picăturile de sânge vărsate la tăierea împrejur.

Mare a fost bucuria Mariei la prezentarea lui Isus la templu, după 40 de zile de la naştere, ascultând cuvintele minunate rostite de Simeon la adresa copilului. Notează evanghelistul: “Tatăl său şi mama sa se minunau de ceea ce se spunea despre el” (Lc 2,33). Dar bucuria ei s-a amestecat cu amărăciunea profeţiei bătrânului Simeon: “Prin sufletul tău va trece o sabie”.

Mare a fost bucuria Mariei la vederea Fiului ei înviat. Dar bucuria ei era umbrită de amintirea tristă a biciuirii şi morţii recente, a Calvarului, a Crucii.

Mare a fost bucuria Mariei la Înălţarea Fiului ei la cer. Dar bucuria ei s-a amestecat cu durerea despărţirii mamei de copil.

Înălţarea Sfintei feciore la cer este sfârşitul oricărei tristeţi, oricărei dureri: Mama îşi regăseşte Fiul în paradis. Regăsindu-şi Fiul, Maria va fi spus cuvintele pe care le-a spus mireasa dinCântarea Cântărilor, când l-a regăsit după o căutare înfrigurată pe mirele pe care îl pierduse: “L-am găsit pe iubitul inimii mele, l-am prins în braţele mele şi nu l-am mai lăsat” (3,4).

Fericitul Ludovic de Granada îşi imaginează ce s-a petrecut când Maria şi-a făcut intrarea triumfală în paradis cu trupul său frumos, glorios, înviat. Apariţia ei a provocat nu numai uimire, admiraţie, dar şi un fel de ceartă, o discuţie aprinsă printre locuitorii cerului. Toţi voiau să fie a lor. – E a noastră, strigau sfinţii, căci ea a aparţinut neamului omenesc, a avut un trup ca şi noi. – Ba e a noastră, strigau îngerii, fiindcă în trup omenesc a fost mai curată şi mai nevinvoată decât îngerii. – Ba e a noastră, strigau mamele, fiindcă a fost mamă, ca şi noi. – Ba e a noastră strigau fecioarele, fiindcă a fost fecioară ca şi noi. – Ba este a noastră, strigau martirii, fiindcă ea e mai martiră decât noi. Pe Calvar ea a suferit în inima ei mai mult decât am suferit noi în trupurile noastre. Intervine Isus şi pune capăt disputei: – Ea nu va sta în mijlocul vostru, ci deasupra. Şi luându-o de mână o aşează pe tronul pregătit mamei sale alături de tronul său. Aşa s-a împlinit cuvântul regelui – profet pe care l-am cântat astăzi la psalmul responsorial: “Regina stă la dreapta ta împodobită cu aur şi Ofir”.

Isus nu putea să lase trupul mamei sale pradă descompunerii, putrezirii, viermilor. Toate acestea sunt blestemul care a venit asupra noastră din cauza păcatului lui Adam: “Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Maria nu putea fi lovită de un asemenea blestem, de vreme ce a fost scutită de păcatul strămoşesc din prima clipă la zămislirii sale.

Sfântul Augustin remarca foarte bine că Isus nu putea să lase trupul mamei sale să putrezească fiindcă îl obliga porunca a patra a lui Dumnezeu: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Care copil care îşi iubeşte şi îşi cinsteşte mama, nu ar învia-o în momentul în care moare?

Orice popor civilizat îşi respectă eroii şi oamenii mari: scriitorii, artiştii, savanţii. În ce fel? Păstrează intactă, nu dărâmă casa în care a locuit măcar un timp un asemenea om mare: o transformă în muzeu, în casă memorială. Ori, cum ar fi putut Cristos să distrugă, să lase pradă putrezirii trupul mamei sale care I-a fost locuinţă vie, timp de 9 luni de zile, a fost chivotul viu în care a sălăşluit nu numai un om mare, ci însuşi Dumnezeu.

În Vechiul Testament locuinţa lui Dumnezeu era chivotul legământului. Acest chivot era făcut din lemn incoruptibil, nesupus putrezirii. Chivotul Noului Legământ, adevărata locuinţă a lui Dumnezeu e trupul Mariei nesupus putrezirii. Acest chivot, acest trup, îl vedea apostolul Ioan în vedenia descrisă în Apocalips din care s-a luat prima lectură a Liturghiei de azi: “S-a deschis în cer templul lui Dumnezeu, iar în templu a apărut chivotul legământului său” (M. Quoist, Semi V, p. 441).

Şi continuă apostolul Ioan: “Un semn mare s-a arătat atunci în cer. O femeie înveşmântată cu soarele, având luna sub picioarele ei, iar pe cap purtând o coroană de douăsprezece stele. Tradiţia creştină a văzut în această femeie din Apocalipsa sfântului Ioan atât imaginea Mariei, cât şi a Bisericii. Cele 12 stele ale coroanei sunt simbolul poporului lui Dumnezeu: 12 triburi în Vechiul Testament, 12 apostoli în Noul Testament. “Un semn mare s-a arătat atunci în cer: Maria înălţată cu trupul şi sufletul la cer e un semn, o profeţie, o prevestire, o anticipare: soarta ei va fi soarta întregii Biserici, destinul ei, va fi destinul nostru, al tuturor”. “După cum toţi mor, mor în Adam, spune apostolul Pavel în a doua lectură a liturghiei de astăzi, tot aşa toţi vor învia în Cristos. Dar fiecare la rândul lui: la început Crist6os, (după Cristos mama sa, Maria), apoi cei care sunt ai lui Cristos, când el va veni din nou”.

Peste câteva minute vom cânta la prefaţă: “Ea (Maria), este aurora şi imaginea Bisericii triumfătoare… un semn de mângâiere şi speranţă neclintită”.

Dar apostolul Ioan a mai văzut ceva în vedenia sa: “Un balaur uriaş, roşu ca focul, având şapte capete şi zece coarne… Balaurul stătea în faţa femeii care trebuia să nască, gata să-i înghită copilul, după ce avea să-l nască”. Fiecare dintre noi se recunoaşte în copilul pe care femeia din Apocalipsă îl naşte. Maria e mama care ne naşte pe fiecare la viaţa supranaturală; ea, care l-a născut pe Cristos, Capul, ne naşte şi pe noi, cei care prin botez am devenit mădulare ale trupului care îl are Cap pe Cristos. Dar balaurul, Satana, stă mereu la pândă, gata să ne înghită, ca să nu ajungem la destinul nostru, la mântuire. Numai ea, femeia care a zdrobit capul şarpelui infernal ne poate salva. Ca orice mamă bună, ea ne ţine de mână, ne însoţeşte, ne sprijină, ne apără de toţi duşmanii care stau în calea mântuirii noastre.

Ne învaţă Biserica la ultimul Conciliu ecumenic: Maria, ridicată la cer, nu a părăsit misiunea ei mântuitoare, ci prin mijlocirea ei cea de multe feluri continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. În iubirea ei de mamă, ea are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor ajunge în patria fericită” (L.G. 62).

“Ascultă fiică, priveşte şi apleacă-ţi urechea, uită de poporul tău şi de casa tatălui tău” – îi spunea regele din psalmul pe care l-am cântat astăzi după prima lectură aceleia pe care o primea în palatul său şi o încorona ca regină. Primind-o în paradis, aşezând-o pe tron alături de el şi încoronând-o ca regină, Isus îi spune Mariei: – Ascultă mamă, priveşte şi apleacă-ţi urechea. Nu uita de poporul tău şi de copiii tăi rămaşi pe pământ. Deşi înălţată la cer, inima ei a rămas pe pământ. Inima ei suferă şi sângerează pentru nenorocirile copiilor săi de pe pământ. Anul trecut, în ziua de 2 februarie, zi în care ne amintim de profeţia lui Simeon: prin sufletul tău va trece o sabie, o statuetă a Maicii Domnului de la Civita Vecchia (Italia) a început să verse lacrimi de sânge. De 13 ori a vărsat lacrimi de sânge, odată pe când statueta era în mâinile episcopului de Civitavecchia, de faţă fiind şi două surori din România. Sânge adevărat, sânge uman, după cum au constatat analizele făcute la cele mai celebre laboratoare din Roma. De ce plânge Maica Domnului cu lacrimi de sânge? Plânge văzând trupurile atâtor copii ai ei profanate, murdărite, înjosite de păcat. Trupuri destinate de Dumnezeu ca şi trupul ei învierii şi gloriei cereşti, care nu vor ajunge niciodată la destinaţia lor.

Causa nostrae baetitiae, oro pro nobis – ne rugăm în litanie Maicii Domnului: Pricina bucuriei noastre, roagă-te pentru noi. Astăzi să ne rugăm puţin altfel: Fecioară Preacurată, tu care eşti pentru noi întotdeauna izvor de bucurie, roagă-te pentru ca să fim şi noi pentru tine causa tuae laetitiae, pricină bucuriei tale, să-ţi facem întotdeauna bucurie prin faptele şi viaţa noastră. Amin.