Predici

Scopul cu care Mântuitorul rosteşte admirabila istorioară a bogatului şi a lui Lazăr cel sărac, adresată fariseilor făţarnici şi zgârciţi, a fost, pe de o parte, acela de a-i avertiza pe aceştia asupra pedepsei veşnice ce îi aşteaptă dacă nu se vor pocăi şi nu se vor lăsa pătrunşi de milă faţă de săraci, pe care îi dispreţuiau, iar, pe de altă parte, de a risipi greşita părere a evreilor, în general, după care bunăstarea materială ar fi o răsplată pentru virtuţi, pe când, dimpotrivă, sărăcia şi nenorocirile ar fi o dreaptă pedeapsă pentru păcate. Stăpâniţi de această greşită mentalitate, ei credeau că orice sărac este un păcătos şi nu merită milă, şi că binele cel mai înalt, aici pe pământ, stă în posedarea bunurilor vremelnice.

Iată de ce Isus pune în lumină, într-un mod cât se poate de simplu, dar cu atât mai impresionant, contrastul dintre doi oameni: unul bogat, care îşi caută fericirea şi sensul vieţii în plăcerile pe care i le poate oferi avuţia, aici pe pământ, închizându-şi inima în faţa lipsurilor şi suferinţei semenului său; iar celălalt, sărac şi bolnav, care, deşi respins fără milă de către primul, se resemnează în sărăcia şi boala sa, ducându-şi cu răbdare crucea. Murind şi unul şi celălalt, bogatul nemilos s-a osândit, ajungând în iad, iar Lazăr, săracul nemiluit şi nebăgat în seamă, s-a mântuit, fiind primit în sânul lui Avraam.

Analizând, fie şi numai sumar această istorioară, reiese limpede că nu averea în sine a fost pricina osândei bogatului, ci reaua ei întrebuinţare, aşa cum nu suferinţa şi sărăcia au fost pricina mântuirii lui Lazăr cel sărac, ci suportarea lor cu răbdare şi împăcare cu voinţa lui Dumnezeu. În sine, avuţia nu este un rău, deoarece stăpânirea pământului şi crearea de bunuri materiale sunt din voinţa lui Dumnezeu, dar scopul pentru care acestea sunt date e satisfacerea nevoilor trupeşti şi spirituale legitime, ale noastre proprii şi ale aproapelui ajuns la lipsuri, deci, în final, atingerea destinului nostru vremelnic şi veşnic. Ele deci nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace în vederea atingerii scopului, iar noi nu suntem stăpânii absoluţi ai acestora, ci numai administratorii lor, având obligaţia de a le chivernisi în scopul amintit. Nu adunăm bunuri ca să le adunăm şi să ne desfătăm privindu-le şi pipăindu-le, ori pentru a le risipi în plăceri desfrânate; a proceda astfel este a răvăşi grav ordinea firii, stabilită de Creator, a silui firea intimă a lucrurilor, făcând din ele scopul final al vieţii şi vătămând astfel virtutea supremă a creştinismului, care este iubirea faţă de semenul mistuit de foame ori alte lipsuri. Folosită astfel, ca scop în sine, avuţia – mamona, cum o numeşte Sfânta Scriptură – devine idolul căruia omul îşi subordonează toate aspiraţiile, izvorul atâtor rele individuale şi sociale, cale deschisă spre osândă.

Iată de ce Mântuitorul, nu o dată, a pronunţat cuvinte aspre la adresa bogaţilor care se ataşează de avuţie într-un mod dezordonat: “Vai vouă, bogaţilor, că vă luaţi mângâierea. Vai Vouă, cei ce sunteţi acum sătui, căci veţi flămânzi” (Luca VI, 24-25). Iar, după refuzul tânărului bogat de a renunţa la ceea ce poseda şi a-L urma pe Isus, Mâtuitorul conchide cu amărăciune: “Adevăr vă grăiesc, cu anevoie va intra bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Şi iarăşi zic: mai lesne va trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei XIX, 23-24). De aceea, în vorbirea de pe munte, Isus ne zice: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă, nici nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei VI, 19-21). Iată finalul omului care îşi agoniseşte comoară pe pământ; el sfârşeşte prin a-şi îngropa inima în ea, prin a se înrobi ei, devenind nesimţitor, împietrit în faţa mizeriei şi suferinţei semenilor.

Urmându-l pe Mântuitorul, apostolii au, de asemenea, cuvinte aspre la adresa celor ce se lasă stăpâniţi de idolul mamonei. Astfel, Sfântul Pavel, în Epistola către Timotei, avertizează: “Cei ce vor să devină bogaţi cad în ispite, în curse şi în pofte multe, nebune şi vătămătoare, care îi cufundă pe oameni în moarte şi pieire. Pentru că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care unii, poftind-o, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu dureri multe” (I Timotei VI, 9-10). Iar cu câteva versete mai departe, îl îndeamnă astfel pe Timotei: “Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se încreadă în avuţia cea nestătătoare: ci în Dumnezeul cel viu care ne dă toate de prisosit spre desfătare: să facă bine, să se îmbogăţească în fapte bune, să fie lesne dătători, împărtăşitori, agonisindu-şi temelie bună în viitor, ca să dobândească viaţă veşnică” (vers. 17-19)

Această dezlipire şi neîncredere în avuţii şi totala încredere în Providenţă, adică în purtarea de grijă a Tatălui ceresc, trebuie să ne călăuzească pe toţi, fiind fiii Săi, căci Isus ne-a poruncit să nu fim îngrijoraţi de mâncare şi îmbrăcăminte, iar în Rugăciunea Tatăl nostru, pe care de la El am învăţat-o, ne porunceşte să cerem pâinea de fiecare zi numai pentru “astăzi”. A fi preocupat peste măsură de problema existenţei este a uita că suntem fiii celui mai grijuliu şi iubitor Părinte, care nu numai că poartă de grijă până şi celor mai umile şi neînsemnate fiinţe, dar ţine seama de fiecare fir de păr de pe capul nostru, încât nici unul dintre acestea nu cade fără ştirea Lui. Se ocupă, oare, cineva cu astfel de lucruri mărunte? Şi totuşi Tatăl nostru ceresc şi pe acestea le are în vedere.

Ca urmaşi ai lui Isus, ai Marelui Sărac, care a trăit printre noi neavând nici măcar unde să-şi plece capul, şi care de bună voie a sărăcit, ca, prin sărăcia Sa, pe noi să ne îmbogăţească cu comoara fericirii Sale veşnice, trebuie să păşim cu hotărâre pe urmele Lui, practicând, dacă nu e cu putinţă sărăcia efectivă, adică renunţarea la bunurile materiale, cum a făcut-o El, cel puţin sărăcia afectivă, cea spirituală, adică detaşarea, despuierea inimii de tot ce avem şi am putea avea, sărăcia pe care Isus o proclamă în prima din cele opt fericiri: “Fericiţi cei săraci cu spiritul, căci a lor este împărăţia cerurilor” (Matei V, 3), adică aceia care, puternic ancoraţi în Pronie, nu râvnesc să se îmbogăţească, ci se dezlipesc sufleteşte de bunurile ce le posedă, folosindu-le numai spre a-şi satisface trebuinţele legitime, ale lor personale şi ale semenilor lor, alinând o durere, ştergând o lacrimă, hrănind pe cei flămânzi, îmbrăcând pe cei goi, vizitând pe bolnavi.

Ce avem de făcut pentru a ne însuşi această virtute a sărăciei spirituale?

În primul rând ne vom aminti mereu că nu suntem decât administratorii bunurilor pe care le posedăm, şi că la judecată ni se va cere socoteală de felul cum le-am chivernisit. În al doilea rând, nu vom îngădui ca vreun bun din mult-puţinul ce îl avem să pună stăpânire pe inima noastră şi să ne împiedice astfel zborul spre Dumnezeu, căci Isus ne-a avertizat că “nu putem sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei” (Matei VI, 24). După cum o pasăre, spre a fi împiedicată să zboare spre înălţimi, e destul să fie legată la pământ, indiferent dacă sfoara cu care e legată e subţire ca un pai sau groasă ca o funie, tot astfel, pentru ca sufletul să nu se poată înălţa spre Dumnezeu prin iubire, e destul ca inima să fie legată cu o iubire dezordonată de vreun lucru pământesc, indiferent dacă acel lucru e preţios ori neînsemnat. În al treilea rând, pentru a practica detaşarea de bunuri, nu ne vom lăsa amăgiţi de gândul că am făcut cine ştie ce jertfă atunci când am dăruit un lucru de care nu am avut nici o nevoie, ci vom face pomană din lucruri la care ţinem şi a căror dăruire o resimţim, căci, astfel, atât bucuria ce o prilejuim lui Isus, prezent în aproapele pe care l-am ajutat, cât şi răsplata ce ne va încununa în cer, vor fi mai mari.

Un musulman bogat veni la un înţelept, prieten al său, şi îl rugă să-i arate pe Khidr, misteriosul personaj care se arată uneori misticilor, prin oraşe şi deşerturi.

- Ţi-l voi arăta vineri, de va vrea Domnul – îi răspunse înţeleptul.

Foarte mulţumit, omul plecă, împărţi săracilor un hambar de grâu, iar în ziua fixată începu să se roage.

Tocmai pe când se ruga, bătu cineva la uşă. Servitoarea se duse să vadă cine e şi veni în grabă să-i spună că e un cerşetor.

- Spune-i să se întoarcă după ce îmi voi termina rugăciunea, îi zise bogatul.

Şi ziua se scurse fără să se întâmple marele eveniment aşteptat. A doua zi, bogatul se plânse prietenului său:

- N-am văzut pe Khidr, cum mi-ai promis.

- Ba da, era cerşetorul căruia i-ai spus să se reîntoarcă” (Bro Bernard, Fericit de a crede, trad. de Pr. Gh. Neamţiu – în manuscris -, p. 119).

Istorioara nu are nevoie de comentarii.

Să tratăm, dragii mei, cu toată seriozitatea avertismentele lui Isus privitoare la sărăcia spirituală şi la milostenie, căci, în ceasul suprem al marii socoteli, milostenia ne va fi avocatul atotputernic în faţa Judecătorului lumii. “Ante portas gehennae stat misericordia” – În faţa porţii iadului stă milostenia – şi ea nu îi va lăsa pierzării pe aceia care, aici pe pământ, au deprins-o cu adevărată iubire de aproapele. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin