Adevărul de care ne bucurăm şi pe care solemnitatea de azi îl propune contemplaţiei noastre este exprimat concis în Prefaţa Liturghiei: Este un singur Dumnezeu, un singur Domn: nu ca o singură persoană, ci ca o singură fiinţă în trei persoane egale în mărire (LR).

Fiul omului îi descoperă lui Nicodim că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca tot cel care crede în el să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3,16). Credinţa dătătoare de viaţă veşnică ne vine prin Cristos.

Nu putem înţelege misterul Preasfintei Treimi decât prin Cristos, noul Adam, crezând descoperirii făcute de Fiul omului. Dat fiind faptul că toate cele trei persoane din Dumnezeu au acceptat să se dezvăluie prin Fiul omului, a cărui sete de divin a fost satisfăcută total, să-i înălţăm lauda Bisericii de la începutul sfintei liturghii de azi: Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-a arătat îndurarea faţă de noi (Antif. int.).

Omul este vrednic de îndurarea lui Dumnezeu? Da, fiindcă în structura omului există o sete de divin, pusă chiar de Creator şi pe care caută să şi-o astâmpere, dar care a fost ocazie de ispită pentru protopărinţii noştri Adam şi Eva: “Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3,5).

Isus, ca să-l determine pe Tatăl său ceresc să se reveleze oamenilor, alege postura smereniei, de om păcătos şi se prezintă la botezul lui Ioan. Atunci glasul Tatălui din ceruri a răsunat: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am binevoit” (Mt 3,17). Şi, ca nimeni să nu aibă vreo îndoială că Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi în el îşi află toată bucuria fiindcă a venit pe pământ să desăvârşească Legea şi profeţii, Isus îi cere Părintelui ceresc să confirme martorilor de pe Tabor acest adevăr. Şi din nou cerul se deschide şi glasul Tatălui răsună: “Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi aflu toată bucuria. Pe dânsul să-l ascultaţi!” (Mt 17,5). În preajma morţii şi învierii glorioase, când Isus avea mulţumirea că a împlinit pe pământ misiunea pe care Tatăl i-a încredinţat-o şi garanţia că oamenii vor crede în descoperirile sale, se roagă astfel: Părinte, preamăreşte numele tău!. Atunci s-a auzit glasul Tatălui din cer: “L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări” (In 12,28).

Prima lectură pe care am ascultat-o din cartea Proverbelor (8,22-31) ne arată că Înţelepciunea lui Dumnezeu stă în bucuria de a-i iubi, de a se dezvălui oamenilor prin Cuvântul său viu care îşi descoperă rolul său benefic nu numai în timp şi spaţiu, în cosmos, dar ne face să întrevedem un ceva de dincolo, mult mai vast, un ceva care există înainte de toate, în care toate îşi au raţiunea de a fi. Şi, în timp ce Dumnezeu se descoperă pe sine, ne descoperă şi pe noi ca pe o lucrare plină de înţelepciunea atotputerniciei sale şi ne iubeşte fiindcă Toate au fost create în Cristos, prin Cristos, în vederea lui Cristos. De aceea orice aspect al adevărului, frumuseţii, bunătăţii, acţiunii dinamice, care se află în lucruri şi în întreg universul, în tot ceea ce a realizat omenirea, în ştiinţe, în arte, în toate realităţile de pe pământ şi în chip deosebit în om şi în istorie: toate acestea sunt semnul şi calea prin care ni se vesteşte misterul lui Cristos (RdC 118), capodopera Tatălui prin care îşi dezvăluie iubirea sa şi măreţia noastră (cf. MAC pag. 520).

În evanghelia zilei (In 16,12-15), Isus pune un accent deosebit pe faptul că tot ce are Tatăl este al său.

Dar ce are Tatăl? Din prima lectură am aflat că Tatăl are înţelepciunea iubirii faţă de oameni şi atotputernicia creatoare. Fiul ne iubeşte cu iubirea Tatălui şi ne re-crează prin har. Cum? Ne spune Isus: Duhul Sfânt va lua dintr-al meu şi vă va vesti vouă, adică vă va da ceea ce am de la Tatăl, natura divină: “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8). Duhul Sfânt va face ca această natură divină să fie comunicată credincioşilor şi astfel ei devin – după cum spune sfântul Petru – “părtaşi ai naturii divine” (2Pt 1,4), ostoindu-şi setea de divin.

Mai întâi Duhul Sfânt îi face pe ucenicii lui Isus să cunoască această natură, ca Isus să nu mai fie vizavi de ei şi de noi, ci să fie în ei şi în noi, şi noi în el. Totalitatea acestei participări la natura divină aparţine viitorului, când se va realiza învierea de apoi şi viaţa veşnică va fi moştenirea omului. În acest sens Isus vorbeşte despre tot adevărul, nu de un adevăr nou, ci de totalitatea aceluia care a început în om la Botez, când a primit harul sfinţitor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, cu seminţele credinţei, speranţei şi carităţii care, sub impulsul darurilor Duhului Sfânt, trebuie să încolţească, să crească şi să rodească faptele cele bune până la realizarea lui Cristos total: împărăţia lui Dumnezeu.

Ucenicii au fost cuprinşi de tristeţe când Isus le-a spus că trebuie să plece din această lume, fiindcă plecarea o socoteau ca pe cea mai mare pierdere. Mântuitorul le arată câştigul lor din plecarea sa: Duhul Sfânt, pe care îl vor primi şi prin care vor cunoaşte tot adevărul. Care adevăr? Acela pe care îl descoperă Isus: “Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom locui în el” (In 14,21). Acesta este tot adevărul: Dumnezeu vrea să fie în noi şi noi în el. Pentru a ajunge la cunoaşterea acestui adevăr total, Tatăl şi Fiul l-au trimis în lume pe Sfântul Duh spre iertarea păcatelor (In 21,22-23), realizând ceea ce a prezis prin Ieremia prorocul: “Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi în inima lor o voi scrie; toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic şi până la cel mai mare, iar eu le voi ierta fărădelegile lor şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor” (31,33-34).

Dacă sfântul Ioan apostolul a definit pe Dumnezeu drept iubire, sfântul Francisc de Assisi l-a definit smerenie. Iată-l şi pe Duhul Sfânt implicat în problema smereniei divine: s-a făcut ca un burete universal care, folosind apa şi sângele ieşite din coasta şi Inima lui Isus de pe cruce, şterge mizeriile noastre sufleteşti, mult mai spurcate decât cele trupeşti, cu o iubire mult mai mare decât a unei mame care îşi spală pruncul său. Ba mai mult, dacă o tablă şcolară este ştearsă cu buretele, acest lucru se face pentru a se scrie pe dânsa o nouă descoperire, o nouă cunoaştere. Legea nouă a iubirii este scrisă în inimile noastre cu degetul dreptei părinteşti, cu puterea Duhului Sfânt, fiindcă numai aşa ne putem adresa lui Dumnezeu cu numele de Abba, Tăticule (Rom 8,15; Gal 4,6), oferindu-ne acea încredere deplină în iubirea lui pe care a avut-o Isus pe cruce, când a spus: “Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu!” (Lc 23,46), dobândind adevărata libertate, fiindcă “Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2Cor 3,17).

Dacă până acum am considerat lucrarea specifică fiecărei persoane din Preasfânta Treime, acum vom considera o capodoperă minunată, vizibilă şi invizibilă, a tuturor persoanelor divine, care este sfânta Biserică.

Conform învăţăturii sfântului Dionisie Areopagitul, Biserica este înţeleasă ca triadă constituită de riturile sacramentale – Botez, Euharistie şi Mir -, ca operă a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, ca asemănare şi unire pe cât mai mult posibil cu Dumnezeu. După învăţătura sfântului Maxim Mărturisitorul, Biserica – noua taină – este sinteza celor trei legi: a legii naturale, a legii scrise şi a legii harului, care sunt căi spre Dumnezeu (cf. DT, pag. 68-69), înţelegând legea naturală ca operă a Tatălui, legea scrisă ca operă a Fiului înscris în istoria noastră pământească şi legea harului ca operă a Duhului Sfânt. Din acest motiv credem că Biserica este una, fiindcă Dumnezeu este un singur Domn, ca o singură fiinţă în trei persoane. Prin urmare: Dumnezeu Tatăl a construit Biserica cu cele două braţe ale sale, Fiul şi Duhul Sfânt, realizând opera mântuirii (cf. DT, pag. 86). Pentru a răspândi neputrezirea în Biserica sa, Tatăl l-a uns pe Isus cu Duhul Sfânt (sfântul Ignaţiu din Antiohia), pentru ca noi să fim salvaţi primind bogăţia ungerii sale (sfântul Irineu), fiindcă în el sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (cf. Col 2,3).

De fapt toate acestea sunt cuprinse în cele cinci versete ale lecturii a doua, din Scrisoarea sfântului apostol Paul către romani (5,1-5). Paul este obsedat de gratuitatea credinţei: Dumnezeu ni s-a descoperit fiindcă ne-a iubit; fiindcă ne-a iubit, ne-a deschis calea spre toate comorile de har, chiar dacă acum trebuie să mai tremurăm de frică, ca nu cumva să pierdem comuniunea cu el, fiindcă posedarea totală a bogăţiei divine este numai în speranţă. Speranţa este o garanţie din partea lui Dumnezeu, fiindcă ne iubeşte şi, conform dictonului: Cine iubeşte, nu minte, această speranţă ne dă toată garanţia că nu vom rămâne de ruşine, ci vom putea experimenta cu Cristos că tot ce are Tatăl este şi al meu.

Salutul celebrantului de la începutul sfintei liturghii vi-l adresez împreună cu apostolul Paul: “Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi” (2Cor 13,13) şi mă rog să vă păstreze pentru slava veşnică a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Amin.