Start > Ritul latin > Glasul cuvântului

Glasul cuvântului

10 July 2010
581 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XVI-a de peste an (Anul C)

“Doamne, dacă am căpătat trecerea în ochii tăi, nu trece, rogu-te, pe lângă robul tău…” Gn. 18, 1-10

“Mă bucur acum în suferințele mele, pentru voi.” Col. 1, 24-28

“Marta, Marta, te silești și de multe te-ngrijești…” Lc. 10, 38-42

Aceleași preparative, dar cu rezultate opuse

Marta și Avram. Oricât de stranie ar părea apropierea dintre aceste două secvențe, totuși pentru duminica de astăzi este obligatorie. Două exemple de ospitalitate grijulie, cordială, și sinceră. Dar deznodământul este cu totul deosebit. Primirea rezervată de Avram, care stătea în ușa cortului de sub stejarii lui Namre în timpul nădufului zilei, celor trei personaje misterioase, află mulțumirea Domnului, care-l răsplătește, vestindu-i apropiata maternitate a Sarei, adică împlinirea acelor făgăduințe divine, după o îndelungată așteptare.

Însă graba cea mare a Martei, merită dezaprobarea Domnului fie aceasta chiar și cu un ton dintre cele mai afectuoase: “Marta, Marta…”, care o dojenește pentru că n-a ținut cont de “singurul lucru de trebuință”. Dar înainte de a vedea lucrurile puțin mai aproape voi încerca să vă explic lectura a II-a, care în cea mai mare parte era străină motivului indicat, dar cu toate acestea, conține o frază care se înscrie perfect în acel context și anume: “Cristos este în voi, nădejdea slavei”. (Col. 1, 27) De altfel, Sfântul Paul scriind micuței comunități din Colossa (un oraș din Asia Mică), sintetizează sensul propriei sale misiuni, prin două trăsături esențiale a apostolatului:

Imitarea lui Cristos prin participarea la Patima Sa. “Împlinesc în trupul meu ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos pentru trupul lui, care este Biserica”. (v. 24) Cuvintele acestea au dat loc la discuții interminabile, și continuă încă, a fi obiectul unor interpretări dintre cele mai diferite, și nu totdeauna convingătoare. Totuși, după părerea mea, este foarte clară în formularea ei: apostolul caută că completeze în trupul lui ce lipsește patimilor lui Cristos, care marchează istoria mântuirii de participare la acele suferințe îngrozitoare. Precum predicarea evangheliei este nedespărțită de cruce, slujitorul evangheliei știe că și el trebuie să-și aducă propria contribuție, și să se achite conștiincios în ambele sectoare. Sfântul Paul spune: “Mă bucur acum în suferințele mele”. Evident, el nu iubește durerea în ea însăși, de aceea și spune: “… pe care le îndur pentru voi”. De fapt, crucea este nedespărțită, atât de predicarea evangheliei, cât și de dragoste.

Imitarea lui Cristos prin participarea la propovăduirea misterului. Sfântul Paul se simte obligat de a manifesta, de a face cunoscut, de a predica, de a înștiința și de a învăța pe fiecare om, și, conținutul a toate acestea este planul mântuirii revelat de Cristos. Așadar, apostolul duce la îndeplinire, atât suferințele cât și Cuvântul lui Dumnezeu. Iar scopul declarat este acela de a-l duce pe fiecare credincios, la deplina maturitate creștină. Apoi, această misiune în vederea dezvoltării în dragoste a comunității, se explică (așa cum se va preciza și în alte scrieri), prin muncă sârguincioasă de fiecare zi și în încercările legate de viața proprie. Prin urmare, cadrul care se evidențiază, nu stă într-o proclamație publică a Cuvântului, și într-o aspră și tainică angajare, printr-o jertfire continuă în viața de toate zilele.

În ce anume a greșit Marta?

Să ne întoarcem acum la oile noastre, la obligația ospitalității. Avram iese înaintea celor trei mesageri și se pleacă până la pământ în fața lor. Îi roagă să se oprească puțin la el, poruncește slugilor, el însuși se interesează, ca oaspeții aceștia să se simtă cât mai bine în cortul lui. Aici întâlnim două vorbe caracteristice: “a alerga” și “a se grăbi”. În evanghelie, Marta este foarte activă “și de multe se îngrijește” (mai mult sau mai puțin exact așa ca și Avram), cu singura deosebire că Avram avea slugi, cărora să le poruncească, în vreme ce Marta nu avea nici un ajutor din partea nimănui.

De fapt, sora ei stătea ghemuită la picioarele lui Isus, și era ocupată numai cu ascultarea Cuvântului său. Învățătorul nu aprobă graba, agitația, activitatea febrilă a stăpânei casei. În ce a greșit, în cazul acesta Marta? Mai întâi de toate o greșeală de perspectivă. Cu alte cuvinte ea nu înțelege că sosirea lui Cristos înseamnă în primul rând marea ocazie ce nu trebuie pierdută și ca atare de a jertfi tot ceea ce este urgent și important. Însă dezacordul în purtarea Martei reiese mai ales din contrastul, atitudinea pe care și-o luase sora ei.

Maria în fața lui Isus, alege de a primi. Marta este însă absolut hotărâtă de a “da”. Maria se plasează pe planul de a fi. Marta însă, pe planul de a munci. Maria dă întâietate ascultării. Marta, cu toate intențiile lui bune, se limitează de a-l primi pe Isus în casa ei. Maria însă îi oferă ospitalitate într-un spațiu interior, în inima ei, rezervată dragostei lui. Marta îi oferă lui Isus “multe lucruri”. Maria, se oferă pe ea însăși.

Dar ce înseamnă asta?

Așa cum însuși Isus spune: “Maria a ales partea cea mai bună”, care, în ciuda tuturor aparențelor nu este cea mai comodă, pentru că este mult mai ușor a alerga, a te agita, decât a înțelege, a pricepe. Din păcate, Marta, care ar vrea ca oaspetele ei să se simtă cât mai bine în casa ei, pierde din vedere unicul lucru necesar. Deci, în cazul acesta care este voința Domnului?

Problema aceasta este, de a descoperi din când în când (pentru că este vorba de o descoperire, care nu poate fi făcută odată pentru totdeauna), ce anume vrea cu adevărat Domnul de la tine. Dar dacă nu te oprești, dacă nu ai timp ca să-l asculți, dacă vei continua să fii agitat și să poruncești în dreapta și în stânga, în loc să-i asculți cuvintele, dacă te încăpățânezi în ați asuma inițiative cu nemiluita spre a organiza banchete în onoarea lui, fără interpelarea celui interesat, nu vei înțelege niciodată care este cu adevărat voința lui Dumnezeu.

Prin forța dedicației lucrurilor Domnului, neglijând indicațiile de rigoare, care pot veni numai din acceptarea profundă și tăcută a Cuvântului, riști de a-l pierde din vedere pe Domnul, și în cele din urmă te vei vedea numai pe tine însuți. Tot alergând mereu pentru a face plăcere Domnului, fără a te opri ca să te întrebi serios, ce anume i-ar plăcea lui să faci ca să-i fie pe plac, este primejdia de a descoperi în cele din urmă (și aceasta ar fi deja un har), că în realitate tu căutai cu totul altceva decât de a plăcea Domnului.

Ritul latin