Predici

“Porunca aceasta pe care ţi-o dau eu astăzi nu este mai presus de puterile tale, nici departe de tine… ca să nu o poţi practica…” Deut. 30, 10-14

“Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu sine în El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri făcând pace prin sângele crucii lui.” Col. 1, 13-207

“Fă aşa şi vei avea viaţă veşnică…” Lc. 10, 25-37

Există ceva mai înaintea legii. Aici intervine o trăsătură care leagă tematicile acestor ultime trei duminici: vocaţia creştină implică o cunoaştere a misiunii şi printre aceste două intervine realizarea planului divin care esenţialmente este un plan al dragostei. şi exact acesta este argumentul celor trei lecturi de azi, pe care le putem subîmpărţi în felul următor: Cristos reprezintă ultima realizare a planului lui Dumnezeu (lectura a II-a); planul divin se află în lege (lectura I-a); ascultarea faţă de lege se exprimă printr-o practică, printr-o activitate, care se manifestă în întâlnirea cu aproapele (evanghelia).

Înaintea legii a existat o Persoană care este chipul Dumnezeului nevăzut care-şi revendică o stăpânire cosmică pentru că toate lucrurile “printr-însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic din ceea ce s-a făcut, nimic nu s-a făcut”. Prin urmare, Cristos se află la originea a toate şi toate prin El se mişcă spre a se desăvârşi în El. Isus este centrul care dă coeziune, sensul şi unitatea întregii creaţii. Totuşi, primatul lui Cristos, nu se limitează la creaţie ci se afirmă în răscumpărare. El este strămoşul unei noi omeniri, smulsă puterii şi rapacităţii morţii şi împăcată cu Tatăl prin sângele vărsat pe cruce.

Cristos nu este numai începutul armoniei cosmice ci întemeiază şi legitimează o nouă ordine în raporturile dintre oameni. Iar biserica, al cărei cap este şi care formează trupul său mistic nu poate decât să se refere la plinătatea sa, pentru a fi în lume sacramentul dragostei al acestei noi ordine. În raport cu cele ce ne priveşte, putem spune: Cristos este revelatorul feţei ascunse şi inaccesibile a lui Dumnezeu, este revelatorul planului său pentru omenirea întreagă.

Aici nu poate avea loc nici o scuză. Textul din cartea Deuteronomului, care este pus în perspectiva legământului şi al relativelor exigenţe începe cu un peremtoriu: “Dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, păziţi poruncile şi rânduielile lui scrise în cartea aceasta a legii…” (Deut. 30, 107) În cele din urmă se subliniază faptul că textul legii nu-i săpat pe lespezi de piatră ci este scris în inima omului. Evident, cartea rămâne, dar numai ca o mărturie. Deci, adevăratul text trece printr-un proces de interiorizare.

Cu alte cuvinte, legea nu este ceva numai de suprafaţă. Cu un prea puţin aspect de obligativitate, ci este un cuvânt de chemare care aşteaptă un răspuns spontan din partea omului la cele propuse de legământ. În felul acesta ascultarea devine o referinţă din partea celui care se înrolează într-un dinamism al dragostei şi care nu se mulţumeşte numai cu registrul cel aspru al obligaţiei, al datoriei. Cuvântul Domnului nu-l apasă şi nu-l striveşte pe om, ci trezeşte în inima lui avântul spre cunoaşterea şi actualizarea voinţei sale.

Însă punctul culminant îl constituie răspunsul la o întrebare dintre cele mai comune: împlinirea voinţei lui Dumnezeu reprezintă o acţiune care depăşeşte puterile şi posibilităţile omeneşti. Moise spune categoric cum că aici este vorba doar de o scuză banală fără nici o acoperire. Răspunsul în credincioşie nu este peste puterile omului: “Porunca aceasta pe care ţi-o dau azi, nu este peste puterile tale, nici departe de tine”.(Deut. 30, 11). Aici nu este vorba nici de a te urca în cer şi nici de a traversa mari şi oceane. “Legea aceea este foarte aproape de tine, ecoul ei se află pururi în conştiinţa ta. Este cuvântul adresat ţie de un Dumnezeu care te iubeşte. Este un cuvânt care te cheamă la acel “mai bine”, şi care se află în inima fiecărui om.

Planul acesta al lui Dumnezeu, care se află în lege, rămâne necunoscut de două categorii de oameni, şi anume: pentru cel învăţat, care se limitează la o cunoaştere de tip intelectual; pentru cel practicant, care nu vrea să ştie nimic de aproapele, ca nu cumva să se împiedice de el. Aceste două abateri, sunt exprimate în evanghelia de astăzi, care ne prezintă parabola Samariteanului milostiv. Aşadar, în primul loc, doctorul în lege este un pedant, un sofist, chiţibuşar, care se joacă cu cuvintele. El pretinde să discute, să precizeze, să se măsoare cu Isus, să-şi justifice propriile cunoştinţe, să definească exact definiţia de aproapele şi să determine cu precizie limitele dragostei.

Isus nu se prestează jocului său de cuvinte spre a se angaja într-o discuţie interminabilă ci caută a-l aduce pe interlocutorul Său la realitate: ”Bine ai răspuns: Fă aşa şi vei avea viaţă veşnică!”. Cu alte cuvinte nu are nici un rost să mai discutăm despre un argument, pe care-l cunoşti foarte bine. Un singur lucru îţi lipseşte, şi anume: de a traduce în fapte tot ceea ce cunoşti şi ştii. Isus este plictisit şi chiar scârbit de acea ştiinţă, care nu devine dragoste concretă.

şi chiar după ce a lămurit îndoielile doctorului în lege, nu printr-o demonstraţie teoretică, ci printr-o simplă povestire, prin care l-a convins că “cine anume este aproapele meu”, şi după ce s-a convins că omul acesta, intelectual, a înţeles corect lecţia, îi spune categoric: “Mergi şi fă şi tu la fel!” Aceste două verbe: “a merge” şi “a face”, lipsesc din vocabularul cărturarului îngâmfat. Dar nu lipsesc din vocabularul samariteanului milostiv, adică a duşmanului, a ereticului, a unei persoane nedorite.

Isus se arată a fi nerăbdător a-i convinge pe cunoscătorii legii că sunt datori nu numai a o cunoaşte, dar şi de a o practica prin dragoste.

Comportarea samariteanului este diametral opusă comportării preotului sau levitului. Profesioniştii religiei îl văd pe rănit, la fel cum îl vede şi samariteanul. Vederea le este comună celor trei. Ceea ce-i deosebeşte este cu totul altceva. Preotul îl vede pe cel rănit, şi trece mai departe, ceea ce face şi levitul. Însă numai samariteanul l-a văzut şi i s-a făcut milă de dânsul. Simţirea compătimirii, adică luând parte activă la suferinţa altora, suferind împreună cu alţii, face ca omul să se oprească din drumul lui, oricât de grăbit ar fi, spre a veni în ajutorul celui nenorocit.

Aş vrea să subliniez aici numai semnificaţia acestor cuvinte: “şi când a văzut pe omul acesta a trecut pe alături, înainte”. (Lc. 10, 32) Pentru că gestul samariteanului nu are nevoie de comentarii, ci numai de imitare, aşa cum a spus şi Isus: “Mergi şi fă şi tu la fel!”. Cei doi specialişti în ale religiei, îşi închipuie că vor ajunge la Dumnezeu “trecând mai departe”, pe lângă omul nenorocit. Oamenii aceştia, pentru a-şi realiza planul lor religios nu au timp să mai privească şi spre suferinţele altora, pentru că obligaţiile lor religioase nu le mai permit să se mai aplece şi spre suferinţele sau necesităţile altora. Din această cauză asemenea oameni sunt reci, distanţi, şi chiar aroganţi. Dar, se înşeală amar, căci nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu trecând peste aproapele.

Nimeni nu-l poate întâlni pe Dumnezeu, dacă este lipsit de dorinţa de a se întâlni cu fratele său. Nimeni nu poate cunoaşte voinţa Domnului atâta vreme cât ignoră realitatea provocatoare pe care o are în faţa ochilor. Nimeni nu se poate ocupa de lucrurile lui Dumnezeu fără să ţină cont de ceea ce stă la inima lui Dumnezeu, care-i iubeşte pe toţi oamenii ca pe adevăraţii lui fii. Nimeni nu-şi va mântui sufletul, dacă va fi surd la strigătul sau la chemarea tacită a celui care suferă şi este izolat, părăsit. Nimeni nu poate pretinde că se află în prietenia lui Dumnezeu, atâta vreme cât face rău aproapelui, care este prietenul lui Dumnezeu. În concluzie, lui Dumnezeu nu-i place exactitatea şi disciplina în exercitarea funcţiilor religioase, dacă acestea nu sunt însoţite de milostivire şi de dragoste faţă de cei părăsiţi şi suferinzi.

O altă variantă a străzii, cel puţin a străzii, a căii ce duce spre Dumnezeu. Unica parte carosabilă pentru a ajunge la destinaţie, este aceea “barată” de prezenţa nu totdeauna plăcută, şi prea adesea neprevăzută, a aproapelui. În asemenea cazuri, acest Dumnezeu care se află atât de departe şi nevăzut, atât de bun şi de necuprins este cel mai aproape de noi. Nici nu ne punem problema – aşa cum foarte bine observă Moise, de a ne urca la cer sau a ne coborâ pe fundul mării spre a-l afla. Samariteanului i-o fi fost suficient să se coboare de pe dobitocul lui (catâr, măgar, cal, fotoliu, pupitru, tribună, etc.), un gest la îndemâna oricui, întrucât nu este un gest senzaţional, de a-l ajuta pe un om care se află în suferinţă, oricare ar fi acesta.

Persoanele bisericeşti, preotul şi levitul, au ajuns fără întârziere la slujbele lor, însă nu şi-au dat seama că lipsesc la întâlnirea cu Dumnezeu. Samariteanul nu a făcut decât doi paşi, însă l-a întâlnit pe Dumnezeu în omul suferind de la marginea drumului.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin