Start > Ritul latin > Glasul verbului “a face”

Glasul verbului “a face”

10 July 2010
670 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XV-a de peste an (Anul C)

“Porunca aceasta pe care ți-o dau eu astăzi nu este mai presus de puterile tale, nici departe de tine… ca să nu o poți practica…” Deut. 30, 10-14

“Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El și să împace totul cu sine în El, atât ce este pe pământ cât și ce este în ceruri făcând pace prin sângele crucii lui.” Col. 1, 13-207

“Fă așa și vei avea viață veșnică…” Lc. 10, 25-37

Există ceva mai înaintea legii. Aici intervine o trăsătură care leagă tematicile acestor ultime trei duminici: vocația creștină implică o cunoaștere a misiunii și printre aceste două intervine realizarea planului divin care esențialmente este un plan al dragostei. și exact acesta este argumentul celor trei lecturi de azi, pe care le putem subîmpărți în felul următor: Cristos reprezintă ultima realizare a planului lui Dumnezeu (lectura a II-a); planul divin se află în lege (lectura I-a); ascultarea față de lege se exprimă printr-o practică, printr-o activitate, care se manifestă în întâlnirea cu aproapele (evanghelia).

Înaintea legii a existat o Persoană care este chipul Dumnezeului nevăzut care-și revendică o stăpânire cosmică pentru că toate lucrurile “printr-însul s-au făcut și fără de Dânsul nimic din ceea ce s-a făcut, nimic nu s-a făcut”. Prin urmare, Cristos se află la originea a toate și toate prin El se mișcă spre a se desăvârși în El. Isus este centrul care dă coeziune, sensul și unitatea întregii creații. Totuși, primatul lui Cristos, nu se limitează la creație ci se afirmă în răscumpărare. El este strămoșul unei noi omeniri, smulsă puterii și rapacității morții și împăcată cu Tatăl prin sângele vărsat pe cruce.

Cristos nu este numai începutul armoniei cosmice ci întemeiază și legitimează o nouă ordine în raporturile dintre oameni. Iar biserica, al cărei cap este și care formează trupul său mistic nu poate decât să se refere la plinătatea sa, pentru a fi în lume sacramentul dragostei al acestei noi ordine. În raport cu cele ce ne privește, putem spune: Cristos este revelatorul feței ascunse și inaccesibile a lui Dumnezeu, este revelatorul planului său pentru omenirea întreagă.

Aici nu poate avea loc nici o scuză. Textul din cartea Deuteronomului, care este pus în perspectiva legământului și al relativelor exigențe începe cu un peremtoriu: “Dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, păziți poruncile și rânduielile lui scrise în cartea aceasta a legii…” (Deut. 30, 107) În cele din urmă se subliniază faptul că textul legii nu-i săpat pe lespezi de piatră ci este scris în inima omului. Evident, cartea rămâne, dar numai ca o mărturie. Deci, adevăratul text trece printr-un proces de interiorizare.

Cu alte cuvinte, legea nu este ceva numai de suprafață. Cu un prea puțin aspect de obligativitate, ci este un cuvânt de chemare care așteaptă un răspuns spontan din partea omului la cele propuse de legământ. În felul acesta ascultarea devine o referință din partea celui care se înrolează într-un dinamism al dragostei și care nu se mulțumește numai cu registrul cel aspru al obligației, al datoriei. Cuvântul Domnului nu-l apasă și nu-l strivește pe om, ci trezește în inima lui avântul spre cunoașterea și actualizarea voinței sale.

Însă punctul culminant îl constituie răspunsul la o întrebare dintre cele mai comune: împlinirea voinței lui Dumnezeu reprezintă o acțiune care depășește puterile și posibilitățile omenești. Moise spune categoric cum că aici este vorba doar de o scuză banală fără nici o acoperire. Răspunsul în credincioșie nu este peste puterile omului: “Porunca aceasta pe care ți-o dau azi, nu este peste puterile tale, nici departe de tine”.(Deut. 30, 11). Aici nu este vorba nici de a te urca în cer și nici de a traversa mari și oceane. “Legea aceea este foarte aproape de tine, ecoul ei se află pururi în conștiința ta. Este cuvântul adresat ție de un Dumnezeu care te iubește. Este un cuvânt care te cheamă la acel “mai bine”, și care se află în inima fiecărui om.

Planul acesta al lui Dumnezeu, care se află în lege, rămâne necunoscut de două categorii de oameni, și anume: pentru cel învățat, care se limitează la o cunoaștere de tip intelectual; pentru cel practicant, care nu vrea să știe nimic de aproapele, ca nu cumva să se împiedice de el. Aceste două abateri, sunt exprimate în evanghelia de astăzi, care ne prezintă parabola Samariteanului milostiv. Așadar, în primul loc, doctorul în lege este un pedant, un sofist, chițibușar, care se joacă cu cuvintele. El pretinde să discute, să precizeze, să se măsoare cu Isus, să-și justifice propriile cunoștințe, să definească exact definiția de aproapele și să determine cu precizie limitele dragostei.

Isus nu se prestează jocului său de cuvinte spre a se angaja într-o discuție interminabilă ci caută a-l aduce pe interlocutorul Său la realitate: ”Bine ai răspuns: Fă așa și vei avea viață veșnică!”. Cu alte cuvinte nu are nici un rost să mai discutăm despre un argument, pe care-l cunoști foarte bine. Un singur lucru îți lipsește, și anume: de a traduce în fapte tot ceea ce cunoști și știi. Isus este plictisit și chiar scârbit de acea știință, care nu devine dragoste concretă.

și chiar după ce a lămurit îndoielile doctorului în lege, nu printr-o demonstrație teoretică, ci printr-o simplă povestire, prin care l-a convins că “cine anume este aproapele meu”, și după ce s-a convins că omul acesta, intelectual, a înțeles corect lecția, îi spune categoric: “Mergi și fă și tu la fel!” Aceste două verbe: “a merge” și “a face”, lipsesc din vocabularul cărturarului îngâmfat. Dar nu lipsesc din vocabularul samariteanului milostiv, adică a dușmanului, a ereticului, a unei persoane nedorite.

Isus se arată a fi nerăbdător a-i convinge pe cunoscătorii legii că sunt datori nu numai a o cunoaște, dar și de a o practica prin dragoste.

Comportarea samariteanului este diametral opusă comportării preotului sau levitului. Profesioniștii religiei îl văd pe rănit, la fel cum îl vede și samariteanul. Vederea le este comună celor trei. Ceea ce-i deosebește este cu totul altceva. Preotul îl vede pe cel rănit, și trece mai departe, ceea ce face și levitul. Însă numai samariteanul l-a văzut și i s-a făcut milă de dânsul. Simțirea compătimirii, adică luând parte activă la suferința altora, suferind împreună cu alții, face ca omul să se oprească din drumul lui, oricât de grăbit ar fi, spre a veni în ajutorul celui nenorocit.

Aș vrea să subliniez aici numai semnificația acestor cuvinte: “și când a văzut pe omul acesta a trecut pe alături, înainte”. (Lc. 10, 32) Pentru că gestul samariteanului nu are nevoie de comentarii, ci numai de imitare, așa cum a spus și Isus: “Mergi și fă și tu la fel!”. Cei doi specialiști în ale religiei, își închipuie că vor ajunge la Dumnezeu “trecând mai departe”, pe lângă omul nenorocit. Oamenii aceștia, pentru a-și realiza planul lor religios nu au timp să mai privească și spre suferințele altora, pentru că obligațiile lor religioase nu le mai permit să se mai aplece și spre suferințele sau necesitățile altora. Din această cauză asemenea oameni sunt reci, distanți, și chiar aroganți. Dar, se înșeală amar, căci nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu trecând peste aproapele.

Nimeni nu-l poate întâlni pe Dumnezeu, dacă este lipsit de dorința de a se întâlni cu fratele său. Nimeni nu poate cunoaște voința Domnului atâta vreme cât ignoră realitatea provocatoare pe care o are în fața ochilor. Nimeni nu se poate ocupa de lucrurile lui Dumnezeu fără să țină cont de ceea ce stă la inima lui Dumnezeu, care-i iubește pe toți oamenii ca pe adevărații lui fii. Nimeni nu-și va mântui sufletul, dacă va fi surd la strigătul sau la chemarea tacită a celui care suferă și este izolat, părăsit. Nimeni nu poate pretinde că se află în prietenia lui Dumnezeu, atâta vreme cât face rău aproapelui, care este prietenul lui Dumnezeu. În concluzie, lui Dumnezeu nu-i place exactitatea și disciplina în exercitarea funcțiilor religioase, dacă acestea nu sunt însoțite de milostivire și de dragoste față de cei părăsiți și suferinzi.

O altă variantă a străzii, cel puțin a străzii, a căii ce duce spre Dumnezeu. Unica parte carosabilă pentru a ajunge la destinație, este aceea “barată” de prezența nu totdeauna plăcută, și prea adesea neprevăzută, a aproapelui. În asemenea cazuri, acest Dumnezeu care se află atât de departe și nevăzut, atât de bun și de necuprins este cel mai aproape de noi. Nici nu ne punem problema – așa cum foarte bine observă Moise, de a ne urca la cer sau a ne coborâ pe fundul mării spre a-l afla. Samariteanului i-o fi fost suficient să se coboare de pe dobitocul lui (catâr, măgar, cal, fotoliu, pupitru, tribună, etc.), un gest la îndemâna oricui, întrucât nu este un gest senzațional, de a-l ajuta pe un om care se află în suferință, oricare ar fi acesta.

Persoanele bisericești, preotul și levitul, au ajuns fără întârziere la slujbele lor, însă nu și-au dat seama că lipsesc la întâlnirea cu Dumnezeu. Samariteanul nu a făcut decât doi pași, însă l-a întâlnit pe Dumnezeu în omul suferind de la marginea drumului.

Ritul latin