Start > Ritul bizantin > Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa

Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa

22 September 2006
2,228 afișări

“Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa;
și, când a semănat, una a căzut lângă cale
și s-a călcat, și păsările cerului au mâncat-o.”
(Luca VIII,5)

Spre a învăța pe oameni adevărul mântuirii, Isus Cristos, în înțelepciunea Sa dumnezeiască, întrebuințează cu o artă pedagogică fără seamăn, un procedeu simplu și lesne de înțeles chiar și de cei mai simpli și neînvățați ascultători, cărora El li se adresează în primul rând. Este procedeul asemănării, al pildei, sau, cum se mai numește, al parabolei. Acesta e modul Său preferat de a învăța mulțimile.

Evanghelia de astăzi ne redă una dintre aceste pilde magistrale, pilda Semănătorului, pe care Isus Însuși ne-o tălmăcește și prin care El ilustrează soarta pe care o are cuvântul lui Dumnezeu în sufletele ascultătorilor.

Din pildă reiese că numai a patra parte din sămânța cuvântului evanghelic aduce în suflete rodul așteptat de Dumnezeu, și anume, sămânța căzută în pământul cel bun, adică în inima bună și curată care, auzind cuvântul îl ține, adică îl păstrează și-l cultivă cu sfințenie și cu răbdare. Celelalte semințe rămân fără rod; și aceasta nu din vina semănătorului – căci semănătorul este însuși Cristos -, nici pentru că sămânța ar fi rea, deoarece El a învestit instrumentul prin care El o difuzează, adică Biserica Sa, cu darul infailibilității, acela de a transmite curat și neștirbit adevărul divin descoperit de El; aceasta spre binele spiritual suprem, al mântuirii tuturor care aud cuvântul Său.

Prin urmare, dacă atât semănătorul cât și sămânța sunt bune, pricina nerodirii acesteia trebuie a se căuta numai în sufletul în care ea cade.

Întrucât timpul nu ne permite să analizăm amănunțit toate cele trei categorii de soluri, adică de suflete, cu piedicile care opresc dezvoltarea și rodirea cuvântului lui Dumnezeu în suflet, ne vom mărgini să medităm numai asupra primei categorii, adică asupra sufletelor pe care Mântuitorul le aseamănă cu o cale bătătorită, sămânța căzând lângă această cale.

“Ieșit-a semănătorul să semene sămânța Sa; și, când a semănat, una a căzut lângă cale și s-a călcat, și păsările cerului au mâncat-o” (Luca VIII, 5). Mântuitorul tâlcuiește astfel această asemănare: “Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Cea de lângă cale sunt cei ce aud, însă după aceea vine diavolul și ia cuvântul de la inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” (Luca VIII, 12).

Dacă și celui mai îndemânatic semănător i se întâmplă să scape unele boabe de sămânță și pe calea ce trece pe lângă ogor, iar semințele astfel căzute să fie călcate în picioare de trecători sau ciugulite de vrăbii, nu e de mirare că același lucru se întâmplă deseori și cu sămânța cuvântului evanghelic. Ea cade undeva aproape de sufletul, de inima ascultătorului, nu chiar în inimă; nu din vina semănătorului, ci din vina sufletului, a inimii, care este bătătorită, împietrită. Omul “aude”, adică ascultă învățătura, poate chiar îi place s-o asculte, dar nu își dă silința s-o îngroape adânc în suflet, ca să prindă rădăcini. Cuvântul lui Dumnezeu îi atinge inima, dar ascultătorul se mulțumește cu o delectare de câteva clipe. El nu reflectează, nu pătrunde în miezul cuvântului, nu-l frământă, nu caută să-i urmeze îndemnul. El nu-și reduce la tăcere simțurile ca să poată auzi deslușit, în tainițele sufletului, netulburată, vocea lui Dumnezeu care îi grăiește aci și acum, prin rostul preotului, iar altădată, prin lectura unui capitol din scriptură, ori a unei cărți de evlavie, ori chiar printr-o întâmplare sau printr-un prieten. El nu se întreabă: oare acest cuvânt, această întâlnire, această întâmplare prin care Dumnezeu mi se adresează aci și acum ce-mi spune, ce îmi cere? Căci nu trebuie să uităm că tot ce se întâmplă în viața noastră poartă o solie divină pentru starea sufletului nostru. Cum am ascultat și urmat această solie? Ce am de făcut pe viitor?

Sufletul bătătorit de grijile și preocupările vremelnice nu își bate capul cu astfel de gânduri. El ascultă în grabă și superficial cuvântul mântuirii, și astfel sămânța cea bună, auzită sau citită, rămâne la suprafața inimii și, de-abia ieșit din biserică ori îndată ce cartea a fost închisă, cuvântul intrat pe o ureche a ieșit pe cealaltă, gândul cel bun s-a evaporat, și numaidecât sufletul a fost din nou inundat și cotropit de cele lumești, uitând cu totul de cele sufletești. Și, astfel, “vine diavolul și ia cuvântul de la inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” (v. 12). Cel viclean și ucigaș dintru început, Satana, caută să vadă unde a căzut sămânța, și dacă a căzut alături nu în adâncul inimii, el numaidecât o adună, ca nu cumva să încolțească și să crească grâul lui Dumnezeu pe pământ, ci buruienile, spinii și polomida necredinței și viciilor. Dar nu numai Satana cu îngerii săi căzuți vreau să răpească sămânța cea bună din suflete. Desigur, el poate sugera imagini, gânduri și preocupări înșelătoare, cu care să abată pe om din calea mântuirii, dar lui i se alătură și alți dușmani, cu atât mai primejdioși cu cât i se prezintă sufletului sub chipul prietenului binevoitor. Aceștia sunt persoanele mondene care seamănă în suflete indiferența în fața credinței, minciuna că nu există păcat, că nu există mântuire în sens supranatural, că tot ce este în firea omului e îngăduit, că omul ca să devină desăvârșit și ca să se mântuiască nu are nevoie de harul lui Dumnezeu, deci nici de rugăciune și de Sfintele Taine, care sunt izvorul harului divin. Aceștia sunt mercenarii diavolului despre care Sfântul Pavel zice: “Sunt plini de tot felul de nelegiuiri, de curvie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de porniri răutăcioase. Sunt șoptitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, fără să-și țină cuvântul, fără milă” (Romani I, 29-32). Unii ca aceștia impregnează atmosfera din jurul lor cu o mentalitate bolnavă ce contaminează sufletele, făcându-le să trăiască la suprafața lucrurilor și împiedicându-le să aprofundeze cuvântul lui Dumnezeu și să-și facă din el norma trăirii de fiecare zi. În astfel de suflete sămânța adevărului divin nu a pătruns și nu a fost îngropată adânc, ca să se poată dezvolta și să aducă roade.

Or, dacă un om de lume are grijă să-și îngroape comoara în locuri tăinuite și neștiute de nimeni, sau s-o ascundă într-un scrin ferecat pentru a fi ferită de hoți, pentru ce creștinul, care în toate și prin toate trebuie să caute Împărăția lui Dumnezeu, adică mântuirea sufletului, pentru ce numai el să nu caute cu toată râvna a-și îngropa adânc în suflet sămânța cuvântului lui Dumnezeu și acolo s-o îngrijească prin reflecții, rugăciuni și hotărâri roditoare de fapte bune?

Cu învățătura Evangheliei nu putem umbla ca și cu un lucru fără preț, care poate fi neglijat și pus oricum și oriunde. E dureros să se audă, chiar și de pe buzele unor așa-ziși creștini buni, glume supărătoare la adresa învățăturilor Sfintei Biserici despre suflet, despre spovedanie, despre preoție, despre viața veșnică și despre alte adevăruri de credință. La acești creștini cuvântul Evangheliei, deși a fost auzit, n-a căzut în suflet ci alături, iar diavolul s-a îngrijit să-l răpească. Prin sateliții lui, care sunt prietenii răi, ambianța mondenă cu maximele ei hedoniste și cu conformismul ei înrobitor în modă, gândire și moravuri, diavolul a furat din sufletele lor gândurile cele sfinte abia încolțite, prilejuite de cuvântul lui Dumnezeu auzit în fugă.

În fața pericolului tot mai amenințător pe care îl prezintă reducerea fericirii la plăcerile oferite de o bunăstare temporară, singurul remediu este trăirea conștientă în lumina destinului nostru ultim, folosindu-ne de valorile create ale culturii și civilizației doar ca de tot atâtea trepte pentru atingerea acestui destin. În acest scop este nevoie de o permanentă pază a inimii, prin reculegere interioară și exterioară. Adică să nu îngăduim ca inima noastră să fie invadată de imagini și senzații care i-ar putea păta puritatea; să nu îngăduim ca ea să devină un bâlci bătătorit de tot ce se întâmplă și se vântură prin lume, ci s-o tratăm ca un templu sacru, închis la tot ce este profanator, și deschis numai la ceea ce ne poate spori contactul cu Dumnezeu și viața Lui în noi. Să ne rezervăm în fiecare zi câteva minute în care, închiși în acest sanctuar al inimii, să conversăm cu Dumnezeu, care ne va arăta ce avem de făcut pentru ca sămânța cuvântului Său să se dezvolte nestânjenită în viața noastră, și să-și reverse în acest scop binecuvântarea Sa peste truda noastră. Căci după cum pentru un seceriș bogat nu este deajuns sămânța bună și nici numai străduința plugarului, care-l îngrașă și ară, ci mai este nevoie și de ploaia, lumina și căldura rânduite de Dumnezeu, tot astfel, pentru rodirea cuvântului Său în suflet, pe lângă paza inimii, pe lângă lupta cu ispitele dinăuntru și dinafară, mai este nevoie și de ploaia, lumina și căldura ajutorului divin.

Să lucrăm deci, iubiții mei, ca și cum totul ar atârna de efortul nostru, dar și să ne rugăm, convinși că rodirea trudei noastre atârnă de harul și binecuvântarea lui Dumnezeu, căci Isus ne-a avertizat că fără El “nu putem face nimic”. Astfel, printr-o strădanie statornică, susținută cu rugăciune și cu nutrirea cu Sfintele Taine, sufletul nostru va deveni un pământ din ce în ce mai bun, în care sămânța Evangheliei își va da roadele așteptate de Isus, Semănătorul divin. Amin.

Ritul bizantin