Start > Ritul latin > Biletele la control

Biletele la control

10 July 2010
613 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XII-a de peste an (Anul C)

“Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce privirile spre mine, pe care l-au străpuns.” Zah. 12, 10-11

“Voi toți sunteți fiii lui Dumnezeu prin credința în Isus Cristos… Moștenitori ai făgăduinței .Gal. 3, 26-29

“… Dar voi, cine spuneți că sunt eu?” Lc. 9, 18-24

Răspunsuri care îl interesează

Atunci când evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus retras singur în rugăciune trebuie să ne așteptăm la o cotitură importantă în misiunea Sa, în care trebuie să vedem un punct calificant al pedagogiei Sale. Rugăciunea pregătește întotdeauna ceva decisiv. De data aceasta problema fundamentală privește identitatea lui Isus. Nimeni până atunci nu i-a cerut actele de identitate așa cum ne mai cere nouă poliția din când în când, sau vameșii la vamă, atunci când avem de mers în străinătate.

Interesul este al lui însuși, care trebuie să treacă la Tatăl (iată adevărata și dificila frontieră), vrea ca ucenicii Lui să știe precis cine anume este El. “Cine zic oamenii că sunt eu?”. Aceasta nu este încă o adevărată problemă, ci mai mult un fel de sondaj de opinie, în fața căruia prietenii săi să-l cunoască printr-o suficientă dezinvoltură. Isus, părea să asculte acele răspunsuri, oarecum mai mult distrat, ca și cum asta nu l-ar interesa chiar atât de mult. Numai așa ca o simplă curiozitate.

“Dar voi, cine ziceți că sunt?” De abia acum este pusă adevărata și esențiala întrebare. De data aceasta cu toții tac; se uită unii la alții și nimeni nu spune nimic… În cele din urmă Petru își face curaj și spune: “Tu ești Cristosul lui Dumnezeu!”. (Lc. 9, 19) Adică Mesia, așteptatul lui Israel, cel sfințit Domnului.

Acceptarea străzii

Acum se trece la un al doilea tablou: Isus își vestește apropiata Lui pătimire, moarte și înviere. Trebuie să precizăm ce fel de Mesia este El, fel care desigur nu este în concordanță cu așteptările oamenilor, și nici a ucenicilor săi. Destinul suferinței constituie un motiv de scandal. și chiar dacă nu lipsește elementul slavei acesta vine prin înjosire, umilire și înfrângere, o procedură anormală. Iată pentru ce, după răspunsul lui Petru, Isus impune tăcere. Oamenii nu trebuie să afle prea degrabă lucrul acesta, ci trebuie să se evidențieze în primul rând sensul unei căi anevoiase, care să treacă prin refuzul celor trei puteri coalizate (civilo-economică, religioasă, teologico-culturală).

Numai prin acceptarea acestui stil de viață cineva poate spune cu toată siguranța cine este Mesia. Numai dacă se înțelege că viața lui este o viață dăruită, jertfită pentru alții, se poate demonstra descoperirea secretului venirii sale printre oameni. și în această privință se cere neapărat referirea la proorocia lui Zaharia: “… îl vor privi pe acela pe cale l-au străpuns”. Evanghelistul Ioan, prin acele cuvinte: “Vor vedea pe cine l-au străpuns”, se referă explicit la textul acesta. (In. 19, 37)

Moartea osânditului străpuns deschide o rană adâncă în viața lui Isus. Prin aceasta sângele care țâșnește împreună cu apa din coasta lui Isus străpunsă de lance, ne îndeamnă să privim prin acea ușă deschisă spre a descoperi secretul unei vieți jertfite și a dragostei sale pentru oameni.

Acceptarea căii noastre

Cu toate acestea nu este suficient de a spune exact cine este Isus, și nici de a preciza itinerariul lui prea puțin triumfal. Ci trebuie în cele din urmă de a lămuri condițiile acelei urmări, cu alte cuvinte, la ce se angajează acela, care se hotărăște de a-l urma pe Învățător. “Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze.” (Lc. 9, 23)

Aici nu avem mai mult decât trei observații: “Dacă voiește cineva…”. Urmarea lui Isus nu este obligatorie, și nici o hotărâre prea ușor de luat. Ci trebuie o voință precisă, curajoasă, lucidă și liberă: “Dacă voiește cineva”. Dealungul căii, Isus nu-și face iluzii că ar fi întovărășit de un cortegiu impunător. Îi este suficient ca “cineva” să vrea ceea ce El însuși vrea, într-o deplină concordanță cu voința Tatălui.

“Să se lepede de sine…”. Se vorbea la început despre acte de identitate. Verbul “a se lepăda” implică ștergerea brutală a identității precedente, dispariția unor date valabile pentru trecut și care permiteau recunoașterea persoanei. Acum unicul semn autentic de recunoaștere a ucenicului este semnul crucii. Pentru a afla dacă cineva este urmașul lui Cristos, trebuie controlat dacă a învățat bine lecția “A se pierde”. “Cel ce-și va pierde propria lui viață pentru mine și-o va mântui.” (Lc. 9, 24)

Alternativa dintre salvarea și pierderea vieții, este alternativa de a interpreta viața în cheia avantajului și a interesului individual, și disponibilitatea de “a se dărui”, adică de a și-o jertfi pentru alții, așa cum a făcut Cristos. Să-și ia crucea sa în fiecare zi”. În evanghelia lui Matei și a lui Marcu lipsește această precizare: “în fiecare zi”. Deci, aici avem faptul de a ne gândi numai la crucea extraordinară a martiriului, a vieții jertfite până la jertfa supremă pentru cauza evangheliei. Cu alte cuvinte aici ar fi vorba despre acea cruce legată de apostolat, de misiune.

Însă evanghelistul Luca subliniază dimensiunea crucii zilnice. Adeziunea la Cristos se măsoară, cu acceptarea din dragoste a “misiunii” , prezentată de existența obișnuită (neajunsuri, neplăceri, mici incidente, neînțelegeri, jertfe, muncă repetativă, uitarea de sine, o muncă obișnuită prestată altora și neluată totdeauna în considerație…). Creștinul nu este eroul excepționalului, al gestului eroic “una tantum”. Ci el este umilul purtător al unei cruci obișnuite, compusă din mai multe lucruri mici, care nu sunt totdeauna plăcute.

Eroismul adevărat, cel mai folositor pentru alții, este acela al unei fidelități curajoase și vesele, tăcută și zilnică, acum plătită și cât se poate în taină. Eroul, atletul, face să se vorbească despre dânsul. Ucenicul, care-și duce crucea hărăzită lui, de fiecare zi, nu are nici o pretenție de a atrage atenția publicului, ci se mulțumește numai cu vorbirea faptelor lui de fiecare zi. Puțini sunt cei cărora le este îngăduit gestul excepțional. Tuturor le este cerută angajarea umilă de-alungul căii lor obișnuite. Cu toată oboseala din ziua precedentă, a doua zi trebuie preluat totul de la început.

Barierele dispar

Prezentarea în continuare a scrisorii către Galateni ne propune în această duminică un scurt text, care ne vorbește despre viața creștină (lectura a II-a).

Conformitatea sau asimilarea cu Cristos.

Prin botez noi ne-am îmbrăcat cu Cristos. Bine înțeles aici nu poate fi vorba de o haină exterioară, ci de o identificare profundă, printr-o transformare radicală. Nu o apartenență superficială, ci o participare la înfierea divină, o înrolare în însăși ființa lui Cristos. Tot ceea ce a fost mai înainte, nu mai contează, pentru că au apărut “noi creaturi”. (Gal. 6, 15).

În poporul lui Dumnezeu sunt relativizate, dacă nu chiar abolite deosebirile (rasiale, religioase, culturale ori sociale). Condiția de fii elimină orice discriminare, deoarece conferă tuturor o identitate identică, și aceeași valoare. Pentru a trece pe teritoriul mântuirii Dumnezeu nu se uită la elemente, care pentru noi sunt atât de importante, cum ar fi: bărbat sau femeie, oameni culți ori inculți, bogați sau săraci, om cu titluri universitare sau proletar în toată legea.

Pentru El contează doar persoana care crede și iubește. Iar atunci când la faimoasa frontieră, când întreabă, așa cum fac unii vameși, “Ce anume ai de declarat?”, desigur că pe El nu-l interesează dacă în geamantanele noastre am avea anumite mărfuri de comercializat, ci numai dacă printre toate acestea există și o cruce. Mică, oricum ar fi, numai să nu fie ceva doar decorativ. Crucea purtată cu dragoste, adică dovada determinantă, după care Dumnezeu să se poată încrede în noi. Crucea este semnul Fiului și al fiilor.

Ritul latin