Predici

“- Natan i-a spus lui David: “Tu eşti omul acela!”

– Atunci David a zis lui Natan: “Am păcătuit!”

– Natan i-a răspuns lui David: “Domnul ţi-a iertat păcatele!” 2Sam. 12, 16; 19-21

“Prin faptele legii, nimeni nu va fi îndreptăţi…” Gal. 2, 16; 19-21

Pe locul delictului nu s-au mai aflat amprentele degetelor. “Tu eşti primul acela!” “Dacă acesta ar proroci ar şti ce soi de femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă!” În primul caz, Cuvântul Domnului îi descoperă omului păcatul pe care l-a săvârşit (prima lectura). În al doilea caz, omul primeşte în casa lui lumina, dar fără să-i permită a-l lumina lăuntric, ba chiar derutând-o asupra păcatelor altora, cu scopul de a lumina prin reflex “buna lui comportare” faţă de lege.

Dar, să reconstruim aceste două situaţii. David, care şi-a pierdut capul pentru Betsabeea (inima este cu totul altceva), soţia foarte frumoasă a unui ofiţer de-al lui pe nume Urie, care îşi risca viaţa pentru rege şi pentru patrie, a căzut într-o serie incredibilă de fapte mârşave şi anume: dorinţa de a avea femeia altuia, violenţa, adulterul, crima împotriva bărbatului legitim, ipocrizia neruşinată.

Păcatul lui David avea o gravitate excepţională mai ales prin faptul că era săvârşit de deţinătorul puterii, de cel care era obligat să facă dreptate tuturor! De fapt, autoritatea îi fusese dată de Dumnezeu pentru a o exercita în folosul altora şi mai cu seamă în folosul celor slabi şi lipsiţi de apărare. El, însă tocmai contrariul, şi-a însuşit puterea ca un privilegiu intangibil pentru a-şi satisface propria-i plăcere şi apoi să organizeze planul criminal, care trebuia să şteargă amprentele vegetale, după ce şi-a întins mâinile cu lăcomie asupra a ceea ce nu-i aparţinea, asupra vieţii altuia şi prin urmare să se dezvinovăţească şi să apară neprihănit în ochii oamenilor.

Regele se afla la adăpost în propriul său palat. Îşi aranjase bine apărarea, mizând chiar şi pe complicitatea curtezanilor lui, prin diferite favoruri mai mult sau mai puţin necinstite. A căutat el să se acopere bine din toate părţile, dar cu toate acestea nu a reuşit complet, deoarece pe o parte tot a rămas descoperit… Omul ar putea apărea mai mult sau mai puţin prosteşte în faţa oamenilor, dar când însuşi Dumnezeu este judecătorul, atunci omul, oricât de puternic ar fi el, mai ales atunci când îşi trâmbiţează puterea, apare gol goluţ, în toată goliciunea lui, şi chiar mai evidenţiată de zdrenţele lui preţioase şi colorate.

Sfâşierea perdelei de catifea

Cuvântul lui Dumnezeu – dus prorocul Natan – pătrunde în palatul regesc al infamiei, sparge zidul tăcerii, spintecă perdeaua de velur a respectabilităţii, îndreaptă o rază puternică de lumină asupra acelui morman de murdărie regească, cocoloşită sub prestigiul coroanei regale. “şi Natan a zis lui David: “Tu eşti omul acesta”. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: “Eu te-am uns împărat peste Israel şi te-am scăpat din mâna lui Saul…Pentru ce dar, ai dispreţuit tu Cuvântul Domnului, făcând ceea ce este rău înaintea lui…? Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta…”. (2Sam. 12, 7-10)

David era un adulter, un criminal, un om care socotea ca pradă personală bruma de avere ce şi-o agonisea cineva, ba chiar şi viaţa acestuia. Unul, care cu toate că este rege, apare în ochii lui Dumnezeu ca orişicare om mizerabil. Natan, la început, pare a lua lucrurile mai pe ocolite, cu acea parabolă a bogatului hapsân şi zgârcit care a furat unica mieluşea a unui biet sărman, om lipsit de apărare.

Însă, asta, nu printr-o diplomatică dictată de prudenţă ci numai pur şi simplu pentru că a voit ca să-l indigneze pe David, punându-l în faţa unei nedreptăţi atât de colosale. şi numai a uneia când regele a ajuns să înţeleagă gradul just al scandalului, pricinuit de acea faptă nedreaptă, prorocului i-a venit bine să descopere pe adevăratul păcătos anonim: “Tu eşti omul acela!”

Mântuirea nu stă în fugă

Sentinţa lui Dumnezeu este inexorabilă, fără drept de apel. Multele favoruri primite, care ar fi trebuit să fie folosite spre folosul public, dar care nu au fost folosite decât în folosul propriu, personal au devenit tot atâtea circumstanţe agravante, care fac de nesusţinut disperata cauză a regelui. Deci, exact în acest punct îşi descoperă David salvarea. Nu în fugă, ci lăsându-se ţintuit de responsabilităţile sale, îngăduind Cuvântului Domnului de a pătrunde în intangibilitatea sa, dând curs liber denunţării profetice de a-i smulge masca de pe faţă. Acum David nu se mai dezvinovăţeşte ci se acuză: “Am păcătuit împotriva Domnului!”.

După această mărturisire explicită, David, atunci când se aştepta mai puţin, aude imediat vestirea harului: “Domnul îţi iartă păcatele. Nu vei muri!”. (2Sam. 12, 13) Cuvântul, pe care David îl nesocotise şi-l dispreţuise mai înainte, săvârşind fără de ruşine ceea ce este rău în ochii Domnului, acelaşi cuvânt care a apărut implacabil în denunţarea păcatului, acum devine cuvântul, care vesteşte iertarea.

Prin ipocrizie nu poate să pătrundă lumină

Însă farizeul, care cu toate că îl primise pe Isus în casa lui printr-o invitaţie la masă, mai mult formală, spre a-şi lua o oarecare importanţă în faţa oamenilor sau chiar pentru a-şi atrage oaspetele în apele lui, interesat şi bănuitor, a greşit amar. Isus nu i-a aprobat faptele lui cele bune şi nu i-a permis de a-şi lustrui păcătoşeniile. Farizeul nu se lasă lipsit de scoarţa imperforabilă a ipocriziei sale, pentru că masca onorabilităţii sale este, de acum tot una cu el.

Aici avem chiar două parabole care trebuiesc explicate în funcţia lor revelatoare. Prima este o parabolă în acţiune, interpretată într-adevăr de o păcătoasă publică. Ea nu mai are nici o trebuinţă de a-şi mărturisi propriile ei păcate pentru că acestea sunt cunoscute de toţi. Şi apoi, a avut el grijă să i le mărturisească însuşi stăpânul casei… De aceea ea se limitează de a-şi exprima propria căinţă improvizând ritualul unei uimitoare liturghii a gingăşiei şi a dragostei.

În cele din urmă, Isus îi spune femeii: “Iertate îţi sunt păcatele. Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace!”. (Lc. 7, 50) Cealaltă parabolă, aceea a celor doi datornici, povestită de Isus îi oferă farizeului posibilitatea de a înţelege comportarea acelei femei păcătoase. Dar cu toate acestea, pare că nici una din aceste două parabole nu-l pot convinge pe farizeu, care preferă să rămână în ţoalele lui, stimat şi onorat de alţii.

Omul acesta nu a înţeles că măreţia şi mântuirea omului consistă în a admite – aşa cum a făcut David – că şi el nu e decât un sărman om. Nu şi-a dat seama că adevăratul păcat este tocmai lipsa de dragoste. Că adevărata pocăinţă este recunoaşterea propriilor lipsuri şi confruntările cu legea dragostei şi a unei mari dorinţe de a iubi şi de a fi iubit. Că iertarea nu este altceva decât experienţa plinătăţii dragostei. Farizeul cunoaşte păcatele femeii intruse. Însă el nu ştie că nu există nici o virtute care să înlocuiască golul dragostei, lipsa dragostei.

El se măgulea doar cu gândul că se află la “post”, la locul lui de muncă, ireproşabil în menţinerea ordinii exterioare. Nu acceptă riscul de a fi despuiat de ceea ce-i aparţine, de a-i fi descoperită propria-i ticăloşie tăinuită şi de a păşi pe calea dragostei îngăduitoare şi fidele. “Păcatele ei cele multe au fost iertate, pentru că a iubit mult”. “… însă celui căruia i se iartă puţin, iubeşte puţin.” Iertarea limitată, aşadar, nu se datoreşte puţinei generozităţi a creditorului, ci numai păcatului de neiertat a acelui care nu se simte vinovat din cauză că nu a permis luminii ca să-i pătrundă în inimă şi în suflet.

“A, nu-i nimic, nu-i mare lucru”, credea David. Dar în cele din urmă şi-a dat seama că ceea ce săvârşise el era ceva enorm: păcatul lui şi iertarea lui Dumnezeu. “Totul trebuie continuat aşa ca mai înainte”, este programul farizeului (asta se poate observa în meniul bogat şi printre rândurile celor invitaţi), însă el pierde ocazia cu care nu se va mai întâlni niciodată de a se petrece ceva nou şi decisiv în acea viaţă atât de onorabilă. Unul achitat de o serie de delicte. O femeie păcătoasă eliberată de toată povara trecutului ei păcătos. Şi numai el, farizeul osândit de a repeta golul, obligat la o pocăinţă interminabilă de a se privi în oglindă de a-şi contempla masa aşezat în locul feţei.

Nu este învoit ca să-ţi plăteşti datoriile cu bani falşi

Ar mai rămânea de explicat cele citite în lectura a II-a unul dintre pilonii teologiei Pauline, cu privire la mântuirea sufletului “omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos”. Spaţiul nu ne permite decât o trecere succintă în revistă. Dar după ceea ce am căutat a evidenţia prin protagoniştii prezentaţi: un rege, o femeie păcătoasă şi un farizeu virtuos, lectura a II-a luată din scrisoarea către Galateni a fost explicată deja. “Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu ci Cristos trăieşte în mine.” (Gal. 2, 20)

David a primit un cuvânt aspru, de judecată, şi aşa a început să trăiască (plecând din moartea personajului care nu putea fi atacat, şi mai ales din iertarea obţinută). Femeia a umplut golul, făcând loc dragostei în propria ei viaţă. Însă farizeul care se socotea îndreptăţit prin lege şi era sigur pe propriile prestări virtuoase, este unul pentru care Cristos a murit în zadar. Este un lucru rău ca să omori oaia vecinului sărac şi apoi să o aduci jertfă lui Dumnezeu, printr-o practică cultuală. Un lucru rău este şi înăbuşirea glasului conştiinţei şi a nu simţi bucuria unui cuvânt care zice: “Mergi în pace!”.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin