Start > Ritul latin > Duminica a XI-a de peste an

Duminica a XI-a de peste an

10 July 2010
445 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XI-a de peste an (Anul C)

“- Natan i-a spus lui David: “Tu ești omul acela!”

– Atunci David a zis lui Natan: “Am păcătuit!”

– Natan i-a răspuns lui David: “Domnul ți-a iertat păcatele!” 2Sam. 12, 16; 19-21

“Prin faptele legii, nimeni nu va fi îndreptăți…” Gal. 2, 16; 19-21

Pe locul delictului nu s-au mai aflat amprentele degetelor. “Tu ești primul acela!” “Dacă acesta ar proroci ar ști ce soi de femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă!” În primul caz, Cuvântul Domnului îi descoperă omului păcatul pe care l-a săvârșit (prima lectura). În al doilea caz, omul primește în casa lui lumina, dar fără să-i permită a-l lumina lăuntric, ba chiar derutând-o asupra păcatelor altora, cu scopul de a lumina prin reflex “buna lui comportare” față de lege.

Dar, să reconstruim aceste două situații. David, care și-a pierdut capul pentru Betsabeea (inima este cu totul altceva), soția foarte frumoasă a unui ofițer de-al lui pe nume Urie, care își risca viața pentru rege și pentru patrie, a căzut într-o serie incredibilă de fapte mârșave și anume: dorința de a avea femeia altuia, violența, adulterul, crima împotriva bărbatului legitim, ipocrizia nerușinată.

Păcatul lui David avea o gravitate excepțională mai ales prin faptul că era săvârșit de deținătorul puterii, de cel care era obligat să facă dreptate tuturor! De fapt, autoritatea îi fusese dată de Dumnezeu pentru a o exercita în folosul altora și mai cu seamă în folosul celor slabi și lipsiți de apărare. El, însă tocmai contrariul, și-a însușit puterea ca un privilegiu intangibil pentru a-și satisface propria-i plăcere și apoi să organizeze planul criminal, care trebuia să șteargă amprentele vegetale, după ce și-a întins mâinile cu lăcomie asupra a ceea ce nu-i aparținea, asupra vieții altuia și prin urmare să se dezvinovățească și să apară neprihănit în ochii oamenilor.

Regele se afla la adăpost în propriul său palat. Își aranjase bine apărarea, mizând chiar și pe complicitatea curtezanilor lui, prin diferite favoruri mai mult sau mai puțin necinstite. A căutat el să se acopere bine din toate părțile, dar cu toate acestea nu a reușit complet, deoarece pe o parte tot a rămas descoperit… Omul ar putea apărea mai mult sau mai puțin prostește în fața oamenilor, dar când însuși Dumnezeu este judecătorul, atunci omul, oricât de puternic ar fi el, mai ales atunci când își trâmbițează puterea, apare gol goluț, în toată goliciunea lui, și chiar mai evidențiată de zdrențele lui prețioase și colorate.

Sfâșierea perdelei de catifea

Cuvântul lui Dumnezeu – dus prorocul Natan – pătrunde în palatul regesc al infamiei, sparge zidul tăcerii, spintecă perdeaua de velur a respectabilității, îndreaptă o rază puternică de lumină asupra acelui morman de murdărie regească, cocoloșită sub prestigiul coroanei regale. “și Natan a zis lui David: “Tu ești omul acesta”. Așa vorbește Domnul Dumnezeul lui Israel: “Eu te-am uns împărat peste Israel și te-am scăpat din mâna lui Saul…Pentru ce dar, ai disprețuit tu Cuvântul Domnului, făcând ceea ce este rău înaintea lui…? Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta…”. (2Sam. 12, 7-10)

David era un adulter, un criminal, un om care socotea ca pradă personală bruma de avere ce și-o agonisea cineva, ba chiar și viața acestuia. Unul, care cu toate că este rege, apare în ochii lui Dumnezeu ca orișicare om mizerabil. Natan, la început, pare a lua lucrurile mai pe ocolite, cu acea parabolă a bogatului hapsân și zgârcit care a furat unica mielușea a unui biet sărman, om lipsit de apărare.

Însă, asta, nu printr-o diplomatică dictată de prudență ci numai pur și simplu pentru că a voit ca să-l indigneze pe David, punându-l în fața unei nedreptăți atât de colosale. și numai a uneia când regele a ajuns să înțeleagă gradul just al scandalului, pricinuit de acea faptă nedreaptă, prorocului i-a venit bine să descopere pe adevăratul păcătos anonim: “Tu ești omul acela!”

Mântuirea nu stă în fugă

Sentința lui Dumnezeu este inexorabilă, fără drept de apel. Multele favoruri primite, care ar fi trebuit să fie folosite spre folosul public, dar care nu au fost folosite decât în folosul propriu, personal au devenit tot atâtea circumstanțe agravante, care fac de nesusținut disperata cauză a regelui. Deci, exact în acest punct își descoperă David salvarea. Nu în fugă, ci lăsându-se țintuit de responsabilitățile sale, îngăduind Cuvântului Domnului de a pătrunde în intangibilitatea sa, dând curs liber denunțării profetice de a-i smulge masca de pe față. Acum David nu se mai dezvinovățește ci se acuză: “Am păcătuit împotriva Domnului!”.

După această mărturisire explicită, David, atunci când se aștepta mai puțin, aude imediat vestirea harului: “Domnul îți iartă păcatele. Nu vei muri!”. (2Sam. 12, 13) Cuvântul, pe care David îl nesocotise și-l disprețuise mai înainte, săvârșind fără de rușine ceea ce este rău în ochii Domnului, același cuvânt care a apărut implacabil în denunțarea păcatului, acum devine cuvântul, care vestește iertarea.

Prin ipocrizie nu poate să pătrundă lumină

Însă farizeul, care cu toate că îl primise pe Isus în casa lui printr-o invitație la masă, mai mult formală, spre a-și lua o oarecare importanță în fața oamenilor sau chiar pentru a-și atrage oaspetele în apele lui, interesat și bănuitor, a greșit amar. Isus nu i-a aprobat faptele lui cele bune și nu i-a permis de a-și lustrui păcătoșeniile. Farizeul nu se lasă lipsit de scoarța imperforabilă a ipocriziei sale, pentru că masca onorabilității sale este, de acum tot una cu el.

Aici avem chiar două parabole care trebuiesc explicate în funcția lor revelatoare. Prima este o parabolă în acțiune, interpretată într-adevăr de o păcătoasă publică. Ea nu mai are nici o trebuință de a-și mărturisi propriile ei păcate pentru că acestea sunt cunoscute de toți. Și apoi, a avut el grijă să i le mărturisească însuși stăpânul casei… De aceea ea se limitează de a-și exprima propria căință improvizând ritualul unei uimitoare liturghii a gingășiei și a dragostei.

În cele din urmă, Isus îi spune femeii: “Iertate îți sunt păcatele. Credința ta te-a mântuit; du-te în pace!”. (Lc. 7, 50) Cealaltă parabolă, aceea a celor doi datornici, povestită de Isus îi oferă farizeului posibilitatea de a înțelege comportarea acelei femei păcătoase. Dar cu toate acestea, pare că nici una din aceste două parabole nu-l pot convinge pe farizeu, care preferă să rămână în țoalele lui, stimat și onorat de alții.

Omul acesta nu a înțeles că măreția și mântuirea omului consistă în a admite – așa cum a făcut David – că și el nu e decât un sărman om. Nu și-a dat seama că adevăratul păcat este tocmai lipsa de dragoste. Că adevărata pocăință este recunoașterea propriilor lipsuri și confruntările cu legea dragostei și a unei mari dorințe de a iubi și de a fi iubit. Că iertarea nu este altceva decât experiența plinătății dragostei. Farizeul cunoaște păcatele femeii intruse. Însă el nu știe că nu există nici o virtute care să înlocuiască golul dragostei, lipsa dragostei.

El se măgulea doar cu gândul că se află la “post”, la locul lui de muncă, ireproșabil în menținerea ordinii exterioare. Nu acceptă riscul de a fi despuiat de ceea ce-i aparține, de a-i fi descoperită propria-i ticăloșie tăinuită și de a păși pe calea dragostei îngăduitoare și fidele. “Păcatele ei cele multe au fost iertate, pentru că a iubit mult”. “… însă celui căruia i se iartă puțin, iubește puțin.” Iertarea limitată, așadar, nu se datorește puținei generozități a creditorului, ci numai păcatului de neiertat a acelui care nu se simte vinovat din cauză că nu a permis luminii ca să-i pătrundă în inimă și în suflet.

“A, nu-i nimic, nu-i mare lucru”, credea David. Dar în cele din urmă și-a dat seama că ceea ce săvârșise el era ceva enorm: păcatul lui și iertarea lui Dumnezeu. “Totul trebuie continuat așa ca mai înainte”, este programul farizeului (asta se poate observa în meniul bogat și printre rândurile celor invitați), însă el pierde ocazia cu care nu se va mai întâlni niciodată de a se petrece ceva nou și decisiv în acea viață atât de onorabilă. Unul achitat de o serie de delicte. O femeie păcătoasă eliberată de toată povara trecutului ei păcătos. Și numai el, farizeul osândit de a repeta golul, obligat la o pocăință interminabilă de a se privi în oglindă de a-și contempla masa așezat în locul feței.

Nu este învoit ca să-ți plătești datoriile cu bani falși

Ar mai rămânea de explicat cele citite în lectura a II-a unul dintre pilonii teologiei Pauline, cu privire la mântuirea sufletului “omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credința în Isus Cristos”. Spațiul nu ne permite decât o trecere succintă în revistă. Dar după ceea ce am căutat a evidenția prin protagoniștii prezentați: un rege, o femeie păcătoasă și un farizeu virtuos, lectura a II-a luată din scrisoarea către Galateni a fost explicată deja. “Am fost răstignit împreună cu Cristos, și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu ci Cristos trăiește în mine.” (Gal. 2, 20)

David a primit un cuvânt aspru, de judecată, și așa a început să trăiască (plecând din moartea personajului care nu putea fi atacat, și mai ales din iertarea obținută). Femeia a umplut golul, făcând loc dragostei în propria ei viață. Însă farizeul care se socotea îndreptățit prin lege și era sigur pe propriile prestări virtuoase, este unul pentru care Cristos a murit în zadar. Este un lucru rău ca să omori oaia vecinului sărac și apoi să o aduci jertfă lui Dumnezeu, printr-o practică cultuală. Un lucru rău este și înăbușirea glasului conștiinței și a nu simți bucuria unui cuvânt care zice: “Mergi în pace!”.

Ritul latin