“… însă David a spus lui Abisai: “Nu-l ucide…”. 1Sam. 26, 2; 7-9; 12-13; 22-23

“Omul dintâi Adam, a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.” 1Cor. 15, 45-49

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc. Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă…”

Lc. 6, 27-38

Cei doi Adami. Un trup muritor şi un trup spiritual. Omul plăsmuit din pământ şi omul “ceresc”. Cuvintele Sfântului Paul din lectura a II-a par anume ticluite numai pentru a ne descuraja. Noi, observăm cu mai multă uşurinţă rubedenia pe care o avem cu Adam cel făcut din lut şi tină, decât cu “cel venit de sus”. Purtăm cu mai multă dezinvoltură chipul omului pământesc, decât chipul omului “ceresc”. Ca şi cum asta nu ar ajunge, iată şi legătura de neînlocuit a Evangheliei de astăzi: “Fiţi milostivi precum Tatăl vostru milostiv este”.

Acum, a venit vremea să ne întrebăm: Dar, ce se pretinde de la noi? Dacă ne gândim bine, în cele din urmă ajungem la convingerea că trebuie să ne însuşim maxima: “Ceea ce voiţi ca oamenii să vă facă vouă, faceţi şi voi lor”. Altfel spus: “Nu face rău nimănui.” Numai aşa poate intra în orizontul nostru gestul mărinimos al lui David, hăituit, fugar, constrâns de a trăi în clandestinitate, care, atunci când s-a aflat în faţa duşmanului său, Saul, care dormea, nu vrea să-l străpungă cu lancea, aşa cum aţi auzit în prima lectură. David, contrar planului lui Abisai, alege mai bine de “a-l respecta pe cel sfinţit Domnului” şi preferă a lăsa toate acestea pe seama lui Dumnezeu, care va da fiecăruia după dreptatea şi credinţa lui”.

Interesantă este alternativa, la a cărei extreme se află un principiu teologic: Dumnezeu este acela care face în aşa fel, încât să pună duşmanul în mână pentru a-l ucide, sau Acela care îţi cere să-l ierţi? Aici avem două metode de a citi numele lui Dumnezeu în istorie şi de a interpreta Voinţa Sa: Slava Lui trece prin exterminarea duşmanilor sau prin respectarea vieţii fiecărui om? David a citit corect voinţa lui Dumnezeu, anticipând în felul acesta, prin comportarea lui, unul din punctele esenţiale ale mesajului lui Cristos, deoarece a înţeles că Dumnezeu i l-a pus în mâinile lui pe Regele Saul, pentru ca să observe semnul divin a intangibilităţii sale şi ca atare a sacralităţii persoanei, chiar şi a aceleia unui supus oarecare, fie el şi duşman.

Unul nu-i creştin, numai pentru că nu face nici un rău nimănui. Prin urmare, calea parcursă de David cu toată greutatea ei este suficient de practicabilă şi pentru noi. Nenorocirea este că stând noi la cuvintele Evangheliei, vedem că aici este vorba nu numai de a-l ierta pe vrăjmaş, de a nu-i face rău ci chiar de a-l iubi. Unele precizări nu ne lasă nici o uşă de scăpare: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc. Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi. Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i-o şi pe cealaltă…”. (Lc. 6, 27-29)

Sunt unii oameni care se socotesc a fi foarte evlavioşi atunci când îşi amintesc în rugăciunile lor de anumiţi binefăcători. Însă Isus Cristos ne cere să ne rugăm şi pentru cei care nu numai că nu ne fac nici un bine, dar care ne chinuiesc, ne neîndreptăţesc, ne insultă. Asta ca şi cum ne-ar spune: “Mulţumiţi din inimă acelora care vă fac viaţa amară şi nu uitaţi de a-i recomanda lui Dumnezeu pe toţi aceia care v-au făcut să suferiţi ceva în viaţă.” În ceea ce priveşte “întoarcerea şi celuilalt obraz” aici pare ceva exagerat. Bun lucru o fi şi acesta însă diploma de “stupizi” nu e prea onorabilă. Nu ne plecăm la nivelul unor turbaţi, ci ne depărtăm într-o tăcere demnă. Însă de data aceasta se pune problema de a fi ţinta loviturilor, fără a reacţiona nici câtuşi de puţin.

Prin urmare, creştinul nu numai că nu trebuie să facă rău nimănui ci să facă binele chiar şi acelora care nu merită, celor nerecunoscători şi răi. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre răsplată: “Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră, mare este în cer”. (Lc. 6, 23) Însă această răsplată este destinată numai acelora care au ştiut să-şi iubească duşmanii şi să le facă binele. Şi ce fel de răsplată va fi aceea? Un monument ridicat în cinstea eroului Evangheliei? Vreo medalie de aur acordată creştinului excepţional…? Nu. Nimic din toate acestea ci dreptul de a fi consideraţi “fiii celui Preaînalt”, adică nişte fii care nu se ruşinează că au un asemenea tată, care cere de la dânşii imposibilităţi şi care nădăjduiesc că tatălui nu-i va fi ruşine cu ei.

Lucruri dintr-o altă lume?

Aşa stând lucrurile, acum suntem în stare de a simplifica, de a sintetiza cuvintele complexe ale Sfântului Paul. Între omul pământesc şi omul ceresc, există o cale care depăşeşte orice distanţă: este calea care leagă cele două lumi. Calea aceea trece prin abandonarea unui program raţional (adică de a-i iubi pe cei ne iubesc, să facem bine celor care ne fac binele, să-i împrumutăm pe cei care avem suficiente garanţii că ne vor restitui, etc.), şi adoptarea unui program iraţional ale cărui puncte calificante şi care nu se pot omite sunt: dragostea faţă de duşman, iertarea, neosândirea altora, milostivirea fără de margini…

Inevitabil, omul va rămânea totdeauna lipit de pământ, dar chiar cu picioarele rănite, pe acea cale imposibilă, cu puţină trudă pământească el va ajunge în cer… Trebuie să ne mai gândim că acea cale, nu este marcată în itinerariile normale în anumite cazuri ar putea face să coboare pe pământ chiar şi câte un colţişor de rai. Atunci Saul nu va mai avea trebuinţă ca să trimită pe cineva ca să-i caute ulciorul pe care i-l luase David, deoarece la trezire şi-l va afla plin cu apă proaspătă.

“Era un mare spaţiu între David şi Saul, aşa cum citim în cartea I-a a lui Samuel: “Mare interval”, între cei doi Adami, mare spaţiu între om şi vrăjmaşul lui! Însă ambele spaţii sunt la îndemâna atât a unuia cât şi a celuilalt şi ca atare pot fi reduse, dar numai împreună. De aceea, omul care nu este atent şi prudent aşa ca David, care se află undeva departe pe vârful muntelui şi care coboară nebuneşte către duşmanul lui cu gândul să-l omoare, riscă de a se rostogoli în prăpastie…

Lucruri din altă lume? Poate. Totuşi, faptul este că atunci când lucrurile dintr-o altă lume intră spre a face parte din această lume, numai atunci ne simţim la adăpost şi siguri în casa noastră.