Start > Ritul latin > Vorbind bâlbâind, mergând șchiopătând

Vorbind bâlbâind, mergând șchiopătând

10 July 2010
659 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Preasfânta Treime (Anul C)

“Înțelepciunea lui Dumnezeu vorbește: “Domnul n-a făcut cea dintâi dintre lucrările lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale lui”. Prov. 8, 22-31

“Îndreptățiți prin credință, noi suntem în pace cu Domnul nostru Isus Cristos.” Rom. 3, 1-5

“Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul…” In. 16, 12-15

Bâlbâiala, singura predică acceptabilă, pentru cei mai mulți

În nici o altă sărbătoare, nu ne putem da atât de bine seama, că a vorbi despre Dumnezeu și despre Misterul lui, asta echivalează cu simplă bâlbâială. Uneori chiar și bâlbâiala ar fi unicul discurs acceptabil. Moise i-a spus Domnului: “Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbire ușoară, și cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri…, căci vorba și limba îmi este încurcată”. (Ex. 4, 10)

Însă bâlbâiala este singurul mijloc care îi permite oratorului de a întrevedea ceva din misterul lui Dumnezeu, fără a-l profana. Există o ferăstruică, o mică deschizătură, prin care se filtrează lumina divină. Dar mai există și o altă ferăstruică, un interval dintre un cuvânt și altul, prin care putem intui o realitate inefabilă. Predicatorii, și nu numai predicatorii, ci chiar toți creștinii, ar trebui să-și câștige dreptul de a vorbi despre Dumnezeu prin viața lor corectă de toate zilele. În privința aceasta nimeni nu poate avea nici o siguranță, nici o dezinvoltură, ci numai șovăială.

În toate vremurile, dar mai cu seamă astăzi, în vremurile noastre, predicatorul ar trebui să fie un contemplativ, adică unul, care să se lase învăluit și copleșit de lumină; un om care să vorbească mai mult cu tăcerea decât cu cuvintele și să aibă în inima lui acel duh care să-l transfigureze. Isus, în cuvintele sale de rămas bun, așa cum aflăm din Evanghelia de astăzi îi asigură pe apostoli: “Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi și vă va descoperi lucrurile viitoare”. (In. 16, 13) Deci, trebuie cerută imediat intervenția acestui mare îndrumător pentru a ne introduce în cunoașterea Misterului Sfintei Treimi.

În lectura a II-a Sfântul Paul face o precizare esențială atunci când spune: “Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”. (Rom. 5, 5) Așadar, Duhul Sfânt, pe lângă că ne reîmprospătează cunoștințele, totodată El trezește în inimile noastre dragostea față de Dumnezeu. Asta înseamnă că atunci când, prin Duhul Sfânt, am descoperit dragostea noi ne aflăm în plin mister. Sfânta Treime nu este obiectul unei speculații de tip intelectual, ci un element de experiență vitală, care poate fi înțeleasă numai prin credință și prin dragoste.

Isus nu ne spune: “Veniți și învățați”, ci “Veniți și vedeți”. (In. 1, 39) Calea pe care suntem îndemnați să mergem, nu ne duce la știință, ci la locuință. Este întâlnirea, prietenia, împărtășirea vieții cu El și cu Tatăl, care ne dă posibilitatea de a descoperi lucruri nemaiauzite. Mintea noastră nu va putea niciodată să suporte greutatea “multor lucruri”, pe care Isus le mai are a ni le spune. Mintea nu reușește a susține greutatea slavei. Numai inima, adică profunzimea ființei noastre, acolo unde Duhul Sfânt și-a fixat propria lui locuință și unde o creatură locuiește în dragoste numai acolo poate fi laboratorul misterului trinitar.

“Duhul Adevărului, va lua dintre ale mele și vi le va vesti”. “Tot ce are Tatăl este al meu”. Bogățiile acestei familii sunt în comun. Duhul Sfânt poate lua din ceea ce aparține Fiului și Fiul își însușește toate ale Tatălui. Unitatea este realizată și de acest acces comun la comoară. Iar participarea noastră la aceste bogății devine semnul cel mai sigur de a fi introduși în centru în inima misterului. Prima lectură, luată din cartea Proverbelor, vorbește despre înțelepciunea, care l-a ajutat pe Dumnezeu în opera creației. Arhitectă și dansatoare, înțelepciunea a fost întotdeauna în preajma lui Dumnezeu: “Eu eram meșterul Lui, la lucru lângă El și în toate zilele eram desfătarea Lui jucând neîncetat în mintea Lui”. (Prov. 8, 30)

Calea care duce la speranță se numește răbdare

În lectura a II-a Sfântul Paul vorbește despre posibilitatea de a se apropia, prin credință, de acest mare har, în care ne aflăm și ne bucurăm în speranța slavei lui Dumnezeu. Însă lauda la care face aluzie apostolul este și în “încercări”. De fapt suferința produce răbdarea și speranța, virtuți încercate…Oricum, realitatea fundamentală rămâne tot pacea. Pacea cu Dumnezeu dar și cu tot ceea ce ne înconjoară, chiar și în cazul când suntem amenințați cu anihilarea.

De fapt Dumnezeu prin dragostea Sa transformă tot ceea ce observăm ca negativ în realități pozitive, și, chiar în slavă. Este suficient numai ca noi, în loc de a ne lăsa abătuți în încercări, să apucăm pe calea răbdării care ne duce la speranță, la nădejde. În realitate, Sfântul Paul, ne îndeamnă de a vorbi în pace, cu seninătate, dar în același timp să ne gândim și la Dumnezeu.

“Dragostea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” nu creează niște complexe psihice, niște zguduiri nervoase, ci niște sentimente împăciuitoare, pentru că Dumnezeu înseamnă pace: Salom. Chiar și suferințele cele mai mari, trebuie știut că nu creează oameni nervoși, nerăbdători și neîncrezători, ci numai oameni liniștiți, răbdători.

A învăța cum trebuie șchiopătat

La început am vorbit despre necesitatea de a ne bâlbâi. Acum aș vrea să vă vorbesc despre un alt verb: despre a șchiopăta. Explorarea misterului cere ca pasul nostru să fie nesigur, să mergem pe dibuite, chiar șchiopătând. Este adevărat, că profetul Ilie lansa o aspră înștiințare: “Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El, iar dacă este Baal, mergeți după Baal!”. (1Regi. 18, 21) Însă aici ceea ce este de osândit este nehotărârea și incapacitatea de a se încrede numai în Dumnezeu, din care cauză și șchiopătăm. De aceea este de trebuință: să vorbim despre Dumnezeu bâlbâind, să înțelegem trăind, să explorăm șchiopătând, și să ne apropiem de acest mister adorând.

Ritul latin