“Tânărule, îţi zic: scoală-te.”
(Luca VII, 14)

Pe drumul ce vine dinspre Capernaum, la porţile cetăţii Nain, Isus – viaţa şi învierea – se întâlneşte cu moartea care răpise pe unicul fiu al unei sărmane văduve, nădejdea şi toiagul bătrâneţilor ei. În urma mamei frânte de durere, curgea popor mult, însoţind-o spre groapă şi, fără îndoială, din cortegiu nu lipseau nici bocitoarele, nici prietenii, nici cunoscuţii; dar nimeni şi nimic nu era în stare să aline durerea şi să îndulcească amărăciunea, cu neputinţă de tălmăcit ale acestei nenorocite mame.

Pentru o evreică un fiu era semnul bunăvoinţei şi binecuvântării lui Dumnezeu faţă de ea; de aceea, când îi murea copilul se socotea ca şi cum ar fi pierdut bunăvoinţa Cerului. În Israil nici nu se putea imagina o jale mai mare, astfel încât în nenorociri mari şi ireparabile se şi spunea: “Jale ca după unicul născut”.

Isus, singurul care putea s-o ajute pe femeie în acea grea încercare, făcându-I-se milă, se apropie de ea şi o mângâie, zicându-i: “Nu plânge!”. Apoi se apropie de mort. Cei ce-l duceau se opresc şi, într-o clipă, se face tăcere de mormânt. Ochii tuturor celor prezenţi se aţintesc asupra celui ce rostise acel tulburător “Nu plânge!”. Isus, privind spre cel ce zăcea fără suflare, îi zice poruncitor: “Tânărule, îţi zic: scoală-te!” (Luca, VII, 14). Şi în acea clipă mortul “a şezut şi a început a grăi”. În faţa acestei întâmplări, cu totul neaşteptată şi nemaivăzută, mulţimea încremeni. Şi este perfect explicabil. Profetul Ilie încă rechemase la viaţă pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, dar el s-a întins de trei ori deasupra copilului şi l-a strâns la sine, strigând către Domnul: “Doamne, Dumnezeul meu, întoarce sufletul acestui copil întru dânsul”. (III Împ. XVII, 21). Or, Isus Se mulţumeşte doar să-i poruncească: “Tânărule, îţi zic: scoală-te!”. Profetul Eliseu a înviat şi el pe fiul Sunamitei, dar nu cu puterea sa, ci, tot ca Ilie, cu puterea cerută şi primită de la Dumnezeu printr-o rugăciune îndelungată. (IV Împ. IV, 18-37). Isus însă, precum prin acel atotputernic “să fie” a scos lumea la fiinţă, tot astfel acum, prin singurul cuvânt “scoală”, redă viaţă unui cadavru. Iată de ce era firească şi explicabilă uimirea şi spaima ce-i cuprinsese pe cei prezenţi, ca de altfel totdeauna când în ordinea firii intervine brusc şi învederat puterea lui Dumnezeu. “Şi-L măreau pe Dumnezeu zicând: «Un profet mare s-a sculat între noi şi a cercetat Dumnezeu poporul Său»” (Luca VII, 16). În realitate, făcătorul de minuni din faţa lor nu era doar “un profet mare”, ci Profetul unic, Însuşi Fiul unic al lui Dumnezeu, pe care îl proclamă ca atare şi această minune, “ca toţi să-L cinstească pe Fiul cum Îl cinstesc pe Tatăl” (Ioan V, 21).

Învierea tânărului din Nain este o minune de prim ordin, deoarece întrece orice putere a firii; şi nu se poate pune la îndoială, fiind văzută atât de locuitorii din cetate care formau cortegiul, cât şi de mulţimea de ascultători care Îl urmau pe Isus. După cum notează Sfântul Luca în Evanghelia sa, despre minunea aceea s-a vorbit în toată Iudeea şi în toată regiunea. Au vorbit apostolii, care erau de faţă şi au răspândit-o şi după Înălţarea lui Isus la Cer, atât ei cât şi cei care asistaseră la ea, şi care încă mai trăiau pe timpul când Sfântul Luca şi-a scris Evanghelia. Un ucenic al apostolilor, |uadrat, face aluzie la ea în Apologia religiei creştine pe care a prezentat-o împăratului Hadrian, după cum ne relatează istoricul creştin Eusebiu în a sa Istorie bisericească (Cartea a IV-a cap. 3; apud SchŠfer Iacob, op. cit., p.328). Astfel, acest fapt istoric s-a putut transmite nealterat până la noi, prin Sfânta Tradiţie a Bisericii.

De aceea, noi, ca fii adevăraţi ai Bisericii, sprijiniţi pe astfel de mărturii, primim ca adevărate toate minunile, vindecările miraculoase şi învierile din morţi, săvârşite de Isus în viaţa Sa pământească, precum şi pe acelea pe care El continuă să le săvârşească de-a lungul veacurilor prin aleşii Săi. Dar credem deopotrivă şi în minunile nevăzute, morale, impropriu zise minuni, dar nu mai puţin uluitoare, pe care Isus le săvârşeşte în ordinea supranaturală, asupra sufletelor, prin harul Său.

Oamenii dintotdeauna s-au mirat şi se miră de întâmplările ieşite din comun ce izbesc retina, dar sunt orbi şi insensibili la marile transformări ce se petrec în lumea sufletului. E mare şi impresionantă o înviere din morţi, dar e mult mai mare şi mai însemnată o înviere a unui suflet din moartea păcatului; pentru că dacă învieri din morţi s-au putut face şi înainte de venirea lui Isus, apoi, pentru ca sufletul să-şi reprimească viaţa supranaturală, adică să redevină fiu al lui Dumnezeu prin suprimarea morţii păcatului, a fost nevoie de întruparea, pătimirea şi moartea Fiului lui Dumnezeu.

Din coasta străpunsă a lui Cristos, mort pe Cruce, au izvorât cele şapte fântâni de apă vie ale Sfintelor Taine sau Sacramente, care varsă în sufletul ucis prin păcat viaţa harului, viaţa divină. Acest miracol nevăzut se întâmplă, pentru prima oară, în Sfântul Botez, când pruncul de curând născut, atunci se naştre a doua oară, la o nouă viaţă, supranaturală, aceea de fiu al lui Dumnezeu, fiu adoptiv dar real, împărtăşindu-se din firea lui Dumnezeu şi primind totodată şi dreptul de moştenitor al fericirii Lui veşnice, în comuniune cu Sfânta Treime, cu Preacurata şi cu Sfinţii. În clipa solemnă când preotul, turnând apă pe creştetul neofitului, rosteşte forma sacramentală a Botezului, se întâmplă un efect asemănător aceluia produs prin cuvintele rostite odinioară de Isus către tânărul din Nain. Numai că atunci Isus, prin cuvintele: “Tânărule, îţi zic: Scoală!”, a dăruit viaţă omenească unui trup neînsufleţit; pe când acum în Botez, acelaşi Isus, rostind, prin Ministrul Său, preotul: “Botează-se robul lui Dumnezeu (…)”, dă viaţă dumnezeiască unui suflet, înălţându-l la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, demnitate mai presus de orice nobleţe pământească, fiindcă botezatul a devenit fiul Regelui regilor.

Dar, în faţa acestei sublime realităţi a naşterii spirituale din Dumnezeu, a acestei învieri, câţi oare dintre creştini se miră şi Îl preamăresc pe Dumnezeu, asemenea acelora care au fost martori la învierile din morţi săvârşite de Isus? Câţi dintre aceia care au primit marele dar al vieţii divine în Botez preţuiesc cum se cuvine şi îşi sporesc această comoară, străduindu-se din toate puterile s-o ferească de ispitele şi primejdiile în care ei ar putea să şi-o piardă, murind spiritualiceşte? Şi dacă s-a întâmplat să cadă cineva într-o astfel de nenorocire, câţi dintre creştini, fraţi întru Cristos, îl compătimesc cu adevărat şi caută să-l readucă la Isus, Învierea şi viaţa? În loc să se roage pentru el, ei îl judecă şi îl condamnă cu trufie şi asprime. Biserica, Maica sa, care i-a dăruit viaţa, acum îi însoţeşte îndurerată cadavrul, cunoscând osânda care-l aşteaptă. Conştientă că Isus, mirele ei preaiubit, a murit şi pentru acest fiu pierdut, ca să-i dăruiască viaţa divină, ea se roagă pentru învierea lui din păcat. Ea crede că Isus se va milostivi spre acest suflet, că într-o zi îi va ieşi în cale şi îi va zice ca tânărului: “Scoală-te!” Ea crede că Isus, cu raza iubirii Sale, îi va picura în suflet căinţa ce îl va duce în Scaunul Spovedaniei, unde acelaşi Isus îi va redărui, prin rostul reprezentantului Său, viaţa pierdută: “Te iert şi te dezleg (…)”. Şi sufletul său, din nou străbătut de viaţa harului, va trăi iarăşi unit cu Dumnezeu prin Cristos. Iată o a doua minune nevăzută, o a doua înviere spirituală, după aceea din Sfântul Botez.

Meditat-am vreodată cum se cuvine asupra acestui fel de înviere, întâmplată mai întâi în Botez şi apoi repetată de atâtea ori în Sfânta Pocăinţă, acest Tribunal al nemărginitei milostiviri a lui Isus faţă de noi, păcătoşii? Cum am preţuit acest dar şi cum l-am folosit până acum? Apropiatu-m-am de Scaunul Spovedaniei întotdeauna cu dispoziţiile sufleteşti corespunzătoare, deci cu căinţa şi încrederea ce se cer, cu hotărârea fermă de a-mi da toată silinţa şi de a folosi toate mijloacele posibile pentru a nu mai răni Inima preabună a lui Isus, pentru a nu mai îngădui ca germenul morţii, păcatul, să-mi suprime viaţa divină a sufletului şi pentru a evita, pe cât îmi stă în puteri, chiar şi păcatele lesne-iertătoare, care, deşi nu-mi ucid această viaţă, mi-o slăbesc şi îmi deschid calea spre păcatul de moarte?

Iubiţii mei,

Ştiind cât de nesigură ne este ora trecerii din această viaţă, grija noastră de căpetenie trebuie să fie aceea de a ne păstra comoara vieţii divine, de a o feri de primejdiile în care am putea să o pierdem şi de a spori mereu prin rugăciune, trăire creştinească şi împărtăşire cu izvoarele harului, pentru ca nu cumva moartea trupească să ne surprindă morţi şi sufleteşte şi, astfel, să ne pomenim despărţiţi pentru veşnicie de Creatorul, Răscumpărătorul şi Izvorul fericirii noastre.

Fiecare zi din restul vieţii să o trăim în sfinţenie, în duh de pocăinţă, împăcaţi cu Dumnezeu şi aproapele, ca să fim învredniciţi de un sfârşit creştinesc, şi să putem da un răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Cristos, pentru ca apoi să intrăm în nesfârşita şi deplina comuniune de viaţă cu Dumnezeu, împreună cu toţi care L-au iubit şi L-au slujit aici pe pământ. Şi, pentru a ne asigura această viaţă, să ne aşezăm sub ocrotirea maternă a Preacuratei, recitând mai ales Rozariul, în mod deosebit în această lună consacrată Reginei Rozariului. Amin.