Predici

“Însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri (…)”
(Luca VI, 35)

“Are Isus un cuvânt care străbate toată învăţătura Sa, precum sufletul străbate tot trupul; cuvânt rostit de Dânsul pe toate potecile şi drumurile, în toate satele şi oraşele Palestinei, ucenicilor şi mulţimilor, oamenilor simpli şi cărturarilor gârboviţi peste sulurile îngălbenite ale Legii. E cuvântul Lui favorit, cel mai plăcut, cel mai duios şi mai plin de căldură şi învăţătură. Cu el cheamă pe Apostoli şi noroadele; îl repetă de multe ori ca să li se întipărească în minte şi să nu-l uite niciodată; ci la rândul lor să înfrăţească şi să înflăcăreze cu el lumea nouă. Vraja acestui cuvânt îi farmecă, apropiindu-i pe unii de alţii, ca să fie una cu Cristos. Acest cuvânt care cuprinde ca într-o formulă matematică toată esenţa învăţăturii lui Isus este: Iubiţi!” (I. Miclea, op. cit., vol. I, p. 91).

Iubirea, cu dublul ei obiect: Dumnezeu şi aproapele, Mântuitorul o numeşte cea dintâi şi cea mai mare poruncă, şi tot El ne spune că în această poruncă se cuprinde “toată legea şi profeţii”, deci toată desăvârşirea omului. Iubirea, cum spuneam într-o altă predică, este una şi nedespărţită; Îl iubim pe Dumnezeu în aproapele şi pe aproapele în Dumnezeu. Căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Creatorul şi Tatăl nostru ceresc fără a-i iubi şi pe fiii Săi, care sunt toţi semenii noştri în Cristos, care Şi-a întipărit în noi toţi chipul Său, prin Sfântul Botez.

Apostolul Iubirii – Sfântul Ioan Evanghelistul – în întâia sa epistolă catolică, ne spune: “De va zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», însă pe fratele său îl urăşte, este mincinos, căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (Capitolul IV, 20).

Dumnezeu, fiind nevăzut şi neputând fi iubit direct, ni l-a lăsat în locul Său pe aproapele, pe semenul mai apropiat şi pe cel mai îndepărtat cu care Se identifică, astfel încât, iubindu-l pe aproapele Îl iubim pe Însuşi Dumnezeu. Deci, controlul, termometrul iubirii noastre faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de semeni. Această iubire de aproapele ne va fi judecătorul la judecata de obşte: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia care vă este gătită de la întemeierea lumii” – le va spune celor buni, Isus, în numele Iubirii. Şi va continua: “Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi M-aţi vizitat; am fost în temniţă şi aţi venit la Mine. (…). Adevăr vă zic: Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Iar pe cei răi, care n-au ajutat pe semenii lor în lipsurile amintite, Isus îi va respinge cu cuvintele care îngheaţă inima: “Mergeţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel de veci, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc (…) Adevăr vă zic: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei XXV, 34-45).

Or, dacă porunca supremă din codul moralei creştine, poruncă veche, dar sancţionată de însuşi Mântuitorul şi, – după cum tot El ne-o spune -, criteriul după care El va judeca lumea este iubirea, înseamnă că este de o importanţă capitală să ştim cum trebuie să fie iubirea noastră, a creştinilor. Trebuie să subliniem însă din capul locului că nu orice iubire îşi merită numele, şi că îndeobşte ceea ce se numeşte iubire deseori nu este decât fie expresia josnică a interesului egoist mai mult sau mai puţin mascat, fie dezlănţuirea instinctelor animalice din om.

În Evanghelia de azi, Isus ne luminează însuşirile pe care trebuie să le aibă adevărata iubire. Să-L ascultăm încă o dată: “Şi precum vreţi să vă facă oamenii; aşa să le faceţi şi voi. Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce dar (adică ce merit, n. n.) veţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc. Şi de faceţi bine celor ce vă fac bine, ce dar veţi avea? Căci şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi împrumut celor de la care aşteptaţi să luaţi înapoi, ce dar veţi avea? Căci şi păcătoşii dau păcătoşilor împrumut, ca să ia înapoi întocmai. Dar iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut fără să aşteptaţi nimic, şi va fi plata voastră multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun şi spre cei nemulţumitori, şi spre cei răi. Deci fiţi milostivi, cum Tatăl vostru este milostiv” (Luca VI, 31-36).

Aşadar, Isus ne învaţă limpede că, pentru a fi fiii Celui Preaînalt, adică pentru a fi creştini adevăraţi, nu este suficient să avem iubirea pe care şi păcătoşii şi păgânii o au, aceea doar de a întoarce binele pe care altul ni l-a făcut, de a întoarce întocmai împrumutul pe care cineva ni l-a făcut, adică de a iubi numai pe acela care ne iubeşte. Toate aceste fapte sunt fireşti, izvorâte din cel mai elementar simţ al dreptăţii, pe care şi păcătoşii îl au. Deci, împlinindu-le, noi nu am săvârşit un act de iubire propriu zisă, ci de dreptate, pentru care nu avem de aşteptat o răsplată deosebită de la Dumnezeu. Ca să merităm această răsplată, răsplata supranaturală, de fii ai Tatălui Ceresc, trebuie să-i iubim pe semenii noştri dezinteresat, gratuit, aşa cum ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu prin Fiul Său Unic, adică să-i iubim nu pentru binele ce ni l-au făcut, şi nici pentru calităţile lor naturale: inteligenţă, frumuseţe, simpatie; ba nici chiar numai pentru virtuţile lor: bunătate, amabilitate, prudenţă, răbdare, smerenie, ci să-i iubim pe toţi, chiar şi pe cei răi, vicioşi, nerecunoscători, în ciuda defectelor şi păcatelor, pentru motivul că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Dacă Îl iubim cu adevărat pe El, trebuie să iubim tot ce iubeşte El şi aşa cum iubeşte El, adică să fim buni cu cei răi, îngăduitori şi iertători faţă de duşmani, milostivi cu toţi semenii, precum şi Tatăl nostru ceresc este milostiv cu noi. Căci El nu numai ne-a dăruit existenţa cu toate darurile naturale şi supranaturale, ci, în ciuda nevredniciei şi ingratitudinii noastre repetate, nu numai că ne rabdă, ne aşteaptă şi chiar ne îndeamnă la împăcare, ci ne-a arătat o iubire dusă dincolo de orice limită, acceptând în persoana Fiului Său, pentru noi şi în locul nostru, întruparea şi moartea cea mai ruşinoasă, prin răstignire, ca să ne redea demnitatea de fii şi dreptul la fericirea Sa, pierdut prin păcat. Iată culmea iubirii: iubirea de duşmani, împinsă până la sacrificiul propriei vieţi – culme unică realizată de Isus pe Calvar. Iar această culme de iubire trebuie realizată şi de noi, imitatorii lui Isus, căci iată porunca ce ne-o dă, în mod solemn, prin învăţăceii Săi, după Cina de taină: “Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unii pe alţii; precum v-am iubit Eu, şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan XIII, 34). Să fim deci în stare a ne dărui chiar şi viaţa pentru a salva pe semenul nostru, chiar dacă acesta ne este duşman. Iată revoluţia adusă de Isus în concepţia despre iubire. De aceea, pe drept cuvânt numeşte El porunca iubirii de duşmani, adusă de El, poruncă nouă, deoarece aceasta era, până la El, necunoscută. De pe înălţimea Crucii, cu mâinile întinse ca pentru a îmbrăţişa toată omenirea, într-un elan de infinită iubire, El cere iertare Tatălui ceresc pentru călăi şi pentru cei ce-L batjocoreau: “Părinte, iartă-le, căci nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII, 37). El promulgă astfel prin cuvânt şi pildă, porunca cea nouă a iubirii de duşmani ca semn distinctiv, ca blazon de nobleţe al creştinului adevărat.

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” Desigur, firii noastre îi repugnă şi îi vine greu de pus în practică această poruncă. Imboldurile noastre instinctive cer tocmai contrariul – ura, răzbunarea -, nu să facem bine celor ce ne pricinuiesc vreun rău. Dar, dacă nu ne facem silă nouă înşine ca să biruim această repulsie firească, spre a ieşi din noi şi a îmbrăţişa acea dragoste largă, împinsă până la nebunia Crucii, ce ne-o îmbie şi porunceşte Isus, Răstignitul pentru noi, păcătoşii, nu suntem decât nişte falşi ucenici ai Lui, nu mai mult decât vameşii şi păgânii.

Să ne întipărim deci bine în minte, în inimă şi în conduită adevărul că dacă ne iubim prietenii, fraţii, părinţii, deci numai pe cei ce ne fac bine, suntem numai oameni, la fel ca păgânii şi păcătoşii; dar dacă îi iubim şi pe cei ce ne fac rău, pe cei nerecunoscători ori respingători prin firea lor, pe aceia pe care nimeni nu-i iubeşte, abia atunci suntem mai mult decât oameni, abia atunci avem dreptul să ne numim creştini, căci abia din acea clipă iubirea noastră primeşte semnul distinctiv al iubirii adusă pe pământ de Cristos, şi numai atunci ne putem socoti fraţii Lui şi fiii Părintelui ceresc. Este greu? Fără îndoială, deoarece în viaţa ucenicului adevărat al lui Cristos nimic nu este uşor şi comod; dacă însă, printr-o viaţă reculeasă, ne străduim să ţinem vii în minte şi în inimă aceste gânduri, şi dacă apelăm în nevoi la ajutorul lui Dumnezeu, prin Cristos, El ne va îmblânzi firea şi ne va ajuta să biruim antipatiile naturale şi repulsiile faţă de semeni, precum şi pornirile de mânie şi ură, şi astfel ne vom împărtăşi de bucuria şi mângâierea negrăită pe care o dă înfrângerea de noi înşine, pentru a-L urma în toate pe Cristos.

O, Isuse, care singur ştii cât de slab sunt, şi că fără harul Tău nu pot face nimic pentru mântuirea mea, iar iubirea cu care îmi porunceşti să Te iubesc pe Tine şi pe aproapele meu este cu totul peste puterile mele, Te rog varsă-mi în inimă Iubirea Ta; mai mult, împrumută-mi Inima Ta Preasfântă şi milostivă ca să Te iubesc pe Tine şi pe semenii mei, cu iubirea cu care Tu ne-ai iubit. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin