“Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta,
şi cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este
cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua,
asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi.
De aceste două porunci atârnă toată Legea şi Profeţii.”
(Matei XXII, 37-40)

Iată răspunsul pe care îl dă Isus unui învăţător de lege, care îl întreabă care este porunca cea mai mare din lege.

În aceste două porunci, a iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de aproapele, stă esenţa moralei creştine. Întreg decalogul, adică toate obligaţiile faţă de Dumnezeu şi semeni se reduc la aceste două comandamente, care sunt de fapt atât de strâns unite şi reciproc condiţionate, încât ele reprezintă două aspecte ale unei singure iubiri, căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu fără să-l iubim şi pe aproapele, şi viceversa. Mai mult, cum vom vedea mai departe, în persoana aproapelui noi Îl iubim pe Însuşi Dumnezeu, care, prin Fiul Său, Se identifică cu fiecare dintre noi. De aceea, dovada neînşelătoare a iubirii autentice faţă de Dumnezeu este iubirea de aproapele, după cum ne-o spune Sfântul Ioan Evanghelistul – Apostolul iubirii – în întâia sa epistolă catolică (IV, 20-21): “De va zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu» însă pe fratele său îl urăşte, este mincinos; căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?”

Fiind deci iubirea de aproapele testul de verificare a iubirii creştinului faţă de Dumnezeu, vom medita astăzi numai asupra iubirii de aproapele, considerând:

1. Temeiul pe care ea se sprijină şi

2. Modul în care trebuie să-l iubim pe aproapele.

1. Primul motiv pentru care trebuie să-i iubim pe semenii noştri îl constituie caracterele cu care ni-i prezintă mintea.

Aceasta ne spune că ei sunt fiinţe plămădite din acelaşi aluat ca şi noi, animate de un spirit, făcute după acelaşi chip şi chemate la acelaşi destin ultim. Există în adâncul fiinţei noastre un instinct care ne îndeamnă să iubim aceste fiinţe legate de noi prin legături atât de intime. Aici îşi găseşte izvorul acel umanism în numele căruia, fie cu bună, fie cu rea-credinţă, se comit, nu rareori, abuzuri contra celor mai legitime şi sacre drepturi şi aspiraţii ale fiinţei umane. De aceea fraternitatea firească singură, izvorâtă fie din descendenţa din aceiaşi părinţi, fie din apartenenţa la aceeaşi naţiune ori la marea familie umană, deci la speţa umană, nu poate constitui un temei solid pentru iubirea autentică dintre oameni şi nu poate crea un climat suficient pentru dezvoltarea ei, deoarece umanismul sprijinit exclusiv pe motivele amintite poate duce oricând la aberaţii şi abuzuri născute din dezechilibrul firii umane decăzute prin păcat, pe de o parte, iar, pe de altă parte, un astfel de umanism nu poate satisface aspiraţiile metafizice conaturale ale omului, simţul sacrului înnăscut, care nu pot fi limitate la ceea ce este vremelnic şi mărginit, căci prin suflet omul aspiră la infinit. Iată de ce, temeiul nezdruncinat al iubirii autentice dintre oameni, cu dimensiunea ei infinită, i-l poate oferi omului numai credinţa, prin întruparea lui Dumnezeu.

Adoptând firea noastră, Isus se inserează în viaţa omului, intră în istoria sa, pe care o conduce şi o transfigurează. Prin Jertfa Crucii El transfuzionează naturii – stricată prin păcatul originar – seva harului sfinţitor care o grefează în natura divină. Astfel, omul este re-creat, reprimeşte viaţa divină pierdută, este îndumnezeit, operaţie ce are loc în Botez.

Devenind astfel prin Botez părtaş al naturii divine, creştinul primeşte demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu-Tatăl şi frate mai mic al lui Cristos. În baza acestei adopţiuni divine în Cristos şi prin Cristos, Dumnezeu este prezent în toţi semenii noştri, fie în mod actual, prin prezenţa harului sfinţitor, fie în mod potenţial, prin chemarea la unirea cu El în virtutea actului răscumpărării, înfăptuită pentru toată omenirea. Trăirea conştientă a acestei prezenţe a lui Dumnezeu în semeni o făcea pe Sfânta Tereza, când greşea faţă de vreo soră de călugărie, să i se adreseze cu rugămintea: “Iartă-mă, Isuse!”. Şi nu e de mirare, din moment ce Isus Însuşi, înfăţişându-ne tabloul Judecăţii de obşte, ni Se prezintă ca identificându-Se cu suferinzii de orice fel, care, aici pe pământ, au fost sau nu au fost miluiţi de semenii lor. Gabrielei Bossis, actriţa franceză pe care Isus o învrednici de un aproape neîntrerupt colocviu cu El, Isus îi spune că El este prezent sub “speciile” semenilor noştri, aşa după cum este prezent sub speciile cuvântului din Evanghelie.

Iată, iubiţilor, adevărata frăţie pe care se sprijină iubirea autentică, cea creştinească, şi care formează temeiul adevăratului umanism, acela pe care marele filosof creştin Jacues Maritain îl numeşte umanism integral.

2. Dar Jertfa de pe Cruce a lui Isus este nu numai temeiul adevăratei fraternităţi şi iubiri dintre oameni, ci ea este totodată şi modelul care ne arată cum trebuie să ne iubim semenii.

Reproducând cuvintele din cartea Leviticului (VI, 18), Isus îi zice cărturarului din pericopa evanghelică de azi: “Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” (Matei XXII, 39). Desigur, acest “ca pe tine însuţi” nu înseamnă o egalitate nici în ce priveşte intensitatea afectivă a iubirii – căci jocul sentimentului nu stă sub imperiul voinţei -, nici în ce priveşte intensitatea efectivă, ci o egalitate sau identitate în ce priveşte criteriul ce stă la baza iubirii. Adică, pe aproapele trebuie să-l iubim în modul raţional în care ne iubim pe noi înşine; precum nouă înşine nu ne voim răul, ci binele, tot astfel să nu-i vrem şi să nu-i pricinuim nici aproapelui vreun rău, ci să-i vrem binele şi să i-l facem. “Iubirea – zice Sfântul Pavel în Epistola întâi către Corinteni, cap. XIII, v.4-8 – nu pizmuieşte, nu se îndărătniceşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr: toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu scade (…)”. Vedem aci subliniată porunca iubirii de aproapele nu numai sub aspectul ei negativ – adică al răului de la care trebuie să se abţină omul -, ci şi sub aspectul ei pozitiv, practic, adică al binelui pe care trebuie să-l facem semenului. Sfântul Ioan în Epistola întâi catolică, c.III, v.18, ne îndeamnă “să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba: ci cu fapta şi cu adevărul”. Deci, dacă îi este foame aproapelui, să ne împărţim pâinea cu el, dacă e gol să-l îmbrăcăm, dacă e bolnav şi întristat să-l mângâiem, dacă e ignorant, mai ales cu privire la adevărurile mântuirii, să-l luminăm, dacă a rătăcit să-l aducem la calea cea bună.

Dar, în ultimă analiză, iubirea cu însuşirile ei pe care le-am arătat până aci, nu depăşeşte iubirea pur naturală, omenească. Lipsa, nenorocirea, suferinţa de orice fel stârneşte în mod firesc şi spontan în orice om normal un sentiment de compătimire şi un imbold de a veni în ajutor celui afectat de ele. Când ai întins o mână de ajutor unui lipsit sau unui neputincios, nu eşti mai mult decât un simplu om; dar atunci când ierţi pe duşman şi îi faci bine celui ce ţi-a pricinuit rău, de-abia din clipa aceea ai devenit creştin, de-abia atunci ai împlinit porunca iubirii creştineşti în ceea ce i-a adăugat Isus ca nou şi necunoscut înainte de venirea Lui: iubirea de duşmani: “Poruncă nouă vă dau, să vă iubiţi unii pe alţii; precum v-am iubit Eu, şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan XIII, 34). “Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca să-şi pună sufletul pentru prietenii săi” (Ioan XV, 12-13). Isus însă a depăşit această culme de iubire, căci nu S-a mulţumit să moară numai pentru prieteni, ci S-a înălţat pe Everestul iubirii, răstignindu-Se pentru noi păcătoşii, pentru propriii Săi călăi şi pentru toţi duşmanii Săi de moarte, din trecut şi viitor. Iată piscul de iubire pe care ne cheamă Isus!

Dragii mei, mai presus de conştiinţa descendenţei naturale din aceeaşi specie, care ne înfrăţeşte cu întreaga familie umană, să ne lăsăm pătrunşi şi însufleţiţi de copleşitoarea realitate a frăţiei noastre supranaturale, în şi prin Cristos, izvorul şi modelul iubirii autentice, şi pe El să-L rugăm ca să ne ajute să-l iubim pe aproapele cu iubirea cu care El ne-a iubit, pentru ca toţi să devenim, reuniţi în trupul Său mistic, “o inimă şi un suflet” (Fapte IV, 32). Amin.