I s-au iertat multe pentru că a iubit mult…(Lc 7,47)

Tuturor ne este cunoscută realitatea necesităţii unui conducător în fiecare structură organizată, fie politică, fie economică, fie socială, fie religioasă. Împreună cu această necesitate este căutată şi idoneitatea conducătorului, corespunderea lui cu funcţia şi activitatea pe care trebuie să o desfăşoare.

Pentru poporul ales, importanţa Templului din Ierusalim a căpătat proporţii covârşitoare încă din vreme regelui David, cel care a iniţiat proiectul construcţiei (chir dacă a păcătuit înaintea Domnului, cel care cu milostivire l-a iertat), cel care este punctul de referinţă pentru toţi conducătorii politici şi religioşi ai evreilor din toate timpurile. De aceea, urmărim în lectura vetero-testamentară purificarea acestui slujitor al Domnului ales dintre cei mai simpli membri ai poporului său, realizând şi în acest caz ceea ce Sfânta Fecioară însăşi a cântat: Domnul i-a dat jos de pe tron pe cei mândri şi i-a înălţat pe cei smeriţi. (Lc 1,52)

Noul popor al lui Dumnezeu, Biserica întemeiată de Cristos, se înscrie printre schimbările radicale aduse de misiunea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. De aceea, chiar şi sfântul Petru, conducătorul vizibil care urmează linia întemeietorului divin este prezentat de evanghelie într-un proces nou de purificare prin schimbarea interioară, spirituală, bazată pe harul lui Dumnezeu. Astfel, după profunda mărturisire de credinţă a sfântului Petru, Isus îi fericeşte pe toţi cei care sunt receptivi la acţiunea harului divin şi se lasă transformaţi chiar şi în punctele cele mai importante. Pentru popor evreu descendenţa din patriarhul Abraham este înlocuită cu descendenţa bazată pe credinţa în jertfa mântuitoare a lui Isus Cristos.

Mişcările religioase şi sociale care îl sfidează pe Dumnezeu încercând să-l confrunte şi să-l denigreze în faţa oamnenilor, începând de la cele care propagă indiferentismul religios, la cele care atacă opera divină cea mai minunată (Biserica) şi până la cele oculte, adică ceea ce Mântuitorul a numit puterea Celui Rău caută să minimalizeze sau chiar să anuleze în ochii omenirii puterea pe care sfântul Petru a transmis-o succesorilor săi. De aceea, în multe cercuri de oamneni, chiar şi creştine se aude tot mai des sintagma: Cristos – da; Biserica – nu!

Una dintre cele mai elegante replici la această idee o găsim în cuvintele sfântului Paul din Scrisoarea către Romani: “Hotărârile Domnului sunt de necuprins şi căile sale sunt de nepătruns!” (Rom 11,34). Ceea ce pentru oameni este surprinzător, nepotrivit sau chiar scandalos (cum ne prezintă sfântul evanghelist Luca în prezentarea fragmentului iertării femeii păcătoase care a turnat parfum de mare preţ pe picioarele Mântuitorului), pentru Dumnezeu este dovadă de înţelepciune şi de bunătate prin înnoirea conţinutului şi a semnificaţiei de credinţă (de la un popor bazat pe legături de sânge – la un popor bazat pe legături de credinţă şi de har; de la poporul ales – la Biserica creştină: una, sfântă, catolică şi apostolică înnoită continuu prin harul Duhului Sfânt).

Regăsirea demnităţii noastre de creştini (care nu numai că facem parte din această Biserică, ci care alcătuim Biserica) ar trebui să fie însoţită de bucuria cu care să îi aducem laudă pentru toate momentele în care ni s-a acoperit fărădelegea (Ps 31, 1) şi de entuziasmul cu care să slujim fiecare după specificul său vestind astfel îndurarea Domnului în faţa de păcatelor şi greşelilor noastre.

pr. Romică Sociu