Start > Ritul latin > Cum trebuie cunoscută noutatea

Cum trebuie cunoscută noutatea

8 May 2010
1,197 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a după Paște (Anul C)

“După venirea lor, au adunat Biserica, și au istorisit tot ce făcuseră Dumnezeu prin ei, și cum deschisese neamurilor ușa credinței.” (Fapte 14, 21-27)

“Și Cel ce ședea pe Scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. (Apoc. 21, 1-5)

“Poruncă nouă vă dau vouă. Ca să vă iubiți unii pe alții.” (In. 13, 31-35)

De fapt, ce au de gând să propovăduiască Paul și Barnaba prin diferitele cetăți de pe platoul Anatoliei, dacă nu Vestea cea Bună, care prin venirea lui Cristos, nimic nu mai este cum era mai înainte și că în lume a apărut o forță radicală de transformare? Desigur, nici nu este vorba despre o noutate oarecare, ușoară, ci de o luptă continuă pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Nu este vorba nici despre o noutate momentană, euforică, care să poată fi susținută de un entuziasm epidermic și trecător. Dar care cere statornicie în credință. Recomandările celor doi misionari ai ucenicilor, manifestă o atare credință, care vor fi plătite scump.

Prin numirea prezbiterilor (bătrâni, șefi, responsabili, îndrumători), mai intervine o noutate în comunitatea creștinilor, care va trebui să consolideze munca începută de misionari și să garanteze într-o formă stabilă, acea slujire pe care Paul și Barnaba au efectuat-o în vizitele lor și care se concretizează prin verbele: reînsuflețire, îndemn, încurajare și suportarea cu seninătate a încercărilor vieții. Acesta pare a fi un moment organizatoric și instituțional. Și, de fapt, așa și este. Fiecare comunitate are trebuință de o anumită structură, cu toate că preocuparea dominantă este pentru viață, de a trăi. Structura este în vederea viabilității, și nu poate fi înlocuit și nici sufocată. Alegerea se face după o perioadă de rugăciune și de post, pentru a fi recunoscută cu precizie voința lui Dumnezeu. În sensul acesta se poate spune că numirea vine de sus, nu de jos.

“Îi încredințară Domnului în care crezuseră.” După expresia textului, responsabili sunt numai cei încredințați Domnului. Însă lărgind noi această interpretare, noi toți responsabili și simpli membri ai comunității, suntem încredințați Domnului. Asta numai pentru a indica că Unica Autoritate este El, Domnul. Numai Lui trebuie să ne încredințăm, căci numai cu harul Păstorului Suprem putem înfrunta cu încredere viitorul. “După venirea lor, au adunat Biserica și au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei, și cum deschisese neamurilor ușa credinței. Și au rămas destul de multă vreme acolo cu ucenicii.” (Fapte. 14, 27-28) Paul și Barnaba nu sunt niște lăudăroși, care să se laude cu cele săvârșite de ei, ci pur și simplu fac numai o dare de seamă, pentru că aici este vorba numai de a istorisi eficacitatea acelui Cuvânt propovăduit de ei, în calitate de simpli slujitori ai Cuvântului.

Noutate excepțională este și cea descrisă în Cartea Apocalipsului (lectura a II-a), în cea dintâi vedenie, dintre cele trei (cer și pământ nou; descrierea noului Ierusalim și cultul cel nou adus lui Dumnezeu în noua liturghie). Reînnoirea tuturor lucrurilor reprezintă împlinirea prorociei lui Isaia (Is. 65, 17). Este înlăturat răul, dispar suferințele, durerile, frica și moartea, adică toate acele elemente care au apăsat asupra lumii. În locul Babilonului, cetatea răzvrătită și îngâmfată, redusă la un morman de ruine, apare Ierusalimul, care este darul lui Dumnezeu.

De fapt, evanghelistul Ioan îl vede coborându-se din cer, deoarece rezidirea Ierusalimului este inițiativa divină, care încoronează istoria. Însuși Teilhard de Chardin, care a dedicat pagini de neuitat drumului înainte al omenirii spre “punctul Omega”, spune că la sfârșit va înceta continuitatea, va fi o ruptură. Numai intervenția gratuită a lui Dumnezeu, poate duce la îndeplinire forțările și aspirațiile cele mai mari ale oamenilor. Mai cu seamă că Ierusalimul încă mai există, însă acesta este un Ierusalim nou, pentru că este lucrarea lui Dumnezeu. Iar cetatea sfântă devine semnul Noului Legământ al dragostei “împodobită asemenea unei mirese, care se împodobește pentru mirele ei”. “Iată locuința lui Dumnezeu printre oameni.” Dumnezeu vine să sălășluiască în mijlocul poporului său.

Cel dintâi lucru pe care Dumnezeu – Mirele îl săvârșește, este de a usca lacrimile de pe fața miresei Sale. Odată cu dispariția morții din lume, lacrimile nu mai au nici o justificare. Fața, liberată de vălul lacrimilor, în felul acesta îl poate contempla pe Dumnezeu, care nu a creat moartea, pe acel Dumnezeu care a creat totul pentru a trăi, “ca să aibă viață”. Așadar, nemaiauzita noutate din această lume nouă, este că moartea nu mai are ultimul cuvânt. Vedenia pe care a avut-o Ioan evanghelistul nu este un vis, de natura acelor vise cu care se mai amăgesc oamenii. Cuvintele sale, bazate pe stânca fidelității față de Dumnezeu, nu pot fi folosite, așa ca un opiu sau ca un somnifer.

Spre a ne debarasa de orice iluzie în această privință, să ne fie suficiente cuvintele lui Isus de la Cina cea de Taină, după demascarea trădătorului înghițit de negurile nopții: “Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unii pe alții”. Noul Legământ, pe care l-a pecetluit Domnul Cristos, cu propria Lui moarte și înviere, cuprinde o singură clauză, o singură angajare decisivă. În statutul ei de întemeiere, noua comunitate are un regulament: dragostea, care înlocuiește legea cea veche. Noua Lege este Cristos însuși, ca semn prea înălțat, care manifestă și exprimă dragostea lui Dumnezeu… În noua poruncă Isus nu cere nimic pentru El însuși, nici pentru Dumnezeu ci numai pentru om. Aici apare din nou faptul că Dumnezeu nu și-l acaparează pe om; din contra, acesta este un dinamism expansiv al dragostei universale a cărei valuri merg tot mai departe. (Mateos e Berreto)

Și asta nu-i o dragoste oarecare “… cum v-am iubit eu”. Norma nu mai este norma Vechiului Testament, adică “omul” (“să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”), ci dragostea lui Isus, o dragoste tradusă în comportare, în fapte și în gesturi concrete. Prin urmare, o dragoste creativă care nu se uită la meritele persoanei. O dragoste care să ajungă până la jertfirea vieții. O dragoste care se traduce în slujirea omului (puțin timp mai înainte Isus spălase picioarele ucenicilor). O dragoste care iubește sărăcia, starea simplă, micimea, nonviolența. O dragoste care să respecte libertatea, promovarea demnității, neadmiterea nici unui fel de discriminare. O dragoste dezarmată mult mai puternică decât ura.

Porunca cea nouă nu constituie numai sinteza Legii celei Noi, ci devine și distinctivul noii comunități: “Din aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii mei, dacă vă veți iubi unii pe alții”. Dragostea, care există printre ai săi, trebuie să fie vizibilă, și recunoscută de fiecare om. De aceea trebuie manifestată prin fapte asemănătoare cu faptele lui Isus, pentru că acesta va fi semnul distinctiv al comunității sale. Ceea ce învață ucenicii de la Maestrul lor, nu este o doctrină, ci o comportare. Ucenicii nu se vor putea deosebi printr-o cunoaștere deosebită, sau cel puțin ezoterică adică acea dragoste care poate fi înțeleasă numai de cei inițiați, și nici nu vor predica lumii numai o speculație asupra lui Dumnezeu.

Ei vor predica lumii posibilitatea dragostei și a unei noi societăți. Numai așa îl vor manifesta și-l vor face prezent pe Tatăl în lume. Isus vrea să creeze spațiul în care există dragoste, alternativa întunericului. De aceea porunca sa se referă la ucenici. El vrea ca să-și înființeze comunitate prin realizarea utopiei. Cu toate acestea El nu creează un grup restrâns, ci baza trebuincioasă misiunii în lume. Prima demonstrare a dragostei pentru lume, consistă prin a convinge că utopia este posibilă, că Dumnezeu este Tatăl, și că oamenii pot fi frații. (Mateos e Berreto)

Prin urmare dacă într-o comunitate lipsește acest semn distinctiv, care nu poate fi înlocuit cu observarea regulilor sau a constituțiunilor, se poate spune că acea comunitate și-a pierdut propria ei identitate și nu mai are nimic comun cu noutatea lui Cristos. Este o comunitate îmbătrânită, anemică. De aceea înainte de despărțire, Isus dă comunității Sale care trebuie să rămână, un statul precis și o identitate nouă. Am spus că cele scrise în Cartea Apocalipsului nu poate fi utilizat ca un somnifer, ca un fel de tranchilizant. Iată, că practicarea poruncii noi, anticipă într-un sens oarecare pe acest pământ, Ierusalimul ceresc. Realitatea viitoare nu va fi întru totul eterogenă, față de realitatea prezentă.

Va fi ceva complet nou sau va rămâne un element al continuității: dragostea. Ceea ce aici, pe pământ este calificat în dragoste, nu se va pierde ci numai se va transfigura… Atunci când ne vom afla în lumea cea nouă, fiecare dintre noi, va trebui să fie în stare de a recunoaște ceva din ceea ce am contribuit și noi la realizarea acestei împărății în persoana noastră. Porunca cea nouă se află la dispoziția fiecăruia dintre noi, care vrea să se familiarizeze și să se aclimatizeze chiar de pe acum, cu cerul cel nou și pământul cel nou.

Ritul latin