Start > Ritul latin > Ascultarea glasului

Ascultarea glasului

8 May 2010
1,315 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a după Paște (Anul C)

“Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie vestit mai întâi vouă, dar fiindcă nu l-ați primit și singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre neamuri.” (Fapte. 13, 14; 43-52)

“Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi păstorul lor și-i va duce la izvoarele apei vieții.” (Apoc. 7, 9; 14-17)

“Oile Mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc și ele vin după Mine.” (In. 10, 27-30)

Evanghelia de astăzi este dominată de chipul păstorului. Isus se prezintă ca adevăratul și unicul păstor. Raporturile Lui cu turma se definesc prin câteva verbe caracteristice: Din partea păstorului: cunosc. Din partea oilor: ascultă, urmează. Mai pot exista și niște păstori care vor să fure oile, însă păstorul le apără: “Nimeni nu le va smulge din mâna mea”. Nici moartea nu va putea frânge legătura și să-l despartă de oi, pentru că veșnică este viața și definitivă, acea viață pe care păstorul și-o dă pentru oile sale. Prin urmare, păstorul se autodefinește ca “acela, care își cunoaște oile”, nu generic, ci personal, una câte una. În ochii lui, fiecare dintre noi este un absolut, nu o minusculă parte dintr-un întreg.

În limbajul biblic “a cunoaște”, înseamnă stabilirea unui raport profund cu cineva. În sensul acesta cunoașterea înseamnă o intimitate în domeniul dragostei. Însă Isus precizează ce înseamnă de a fi ai săi: “Îmi ascultă glasul și mă urmează”. “A asculta glasul”, înseamnă ceva mai mult decât “ascultarea cuvântului”, întrucât cere o relație mai strânsă. “Glasul”, exprimă o chemare cu o tonalitate personală, inconfundabilă, așa fel încât să poată fi recunoscută persoana iubită, căreia să-i provoace o rezonanță interioară ce nu poate fi repetată de altcineva, în acela care o aude. Prin urmare, “ascultarea glasului”, implică o legătură de aparență reciprocă. Evident, asta numai într-un climat de libertate și spontaneitate. Toate acestea se traduc printr-un singur cuvânt: “urmare”, adică o apropiere de păstor, nu cu cuvintele, și nici numai prin comportarea exterioară, ci cu toată ființa sa. A fi totul pentru El.

Pentru completarea celor spuse, aș vrea să mai adaug:

1. Figura Păstorului trebuie unită cu figura Mielului. În lectura a II-a se vorbește despre “mielul care ca va fi păstorul lor”, adică Domnul Cristos este și păstor, dar și miel în același timp. Cu alte cuvinte El este tot una cu turma Lui, ține același pas cu ea, înfruntă aceleași riscuri, trăiește viața oilor, în toate aspectele ei. El nu le poruncește de sus pe unde să meargă, ci merge împreună cu ele: se face calea lor. Nu este izolat de turmă, ci solidar cu ea, chiar și în împrejurările cele mai grele. Păstorii responsabili, care vor să-L urmeze pe Bunul Păstor, vor trebuie să țină cont de acest aspect esențial, pentru că aici nu este vorba de a parcurge o cale paralelă, nici pe jumătate, și nici de a se mărgini, de a vizita din când în când această turmă, dar atunci numai în grabă, ci Păstorul cel Bun trebuie să participe la întreaga viață a turmei Sale.

Unicul privilegiu, acordat unui păstor care vrea să fie și nu numai să se definească a fi creștin, trebuie să fie acela de a-și împărți viața cu toți. Păstorul nu este unul care dă din când în când câte o privire, să se uite din când în când așa ca peste gard, să vadă ce mai face turma, ci unul care merge împreună cu ea în toate zilele, ceas de ceas. Situația turmei nu o cunoaște, cum că l-ar fi informat cineva, ci numai întrucât a trăit-o El însuși.

2. În vocabularul tipic lui Ioan Evanghelistul, verbul “a asculta” se intercalează cu verbul “a vedea”. Prin vedere, omul ia cunoștință de prezența persoanei lui Isus, iar prin ascultarea cuvântului omul înțelege însemnătatea acestei persoane, care este Isus, ca și a evenimentelor în cauză. Atât văzul cât și auzul sunt la fel de revelatoare și trebuiesc aprofundate și studiate într-o lumină a credinței. Ascultarea și vederea se unesc acolo unde obiectul lor este cuvântul devenit trup, dar și eveniment în același timp. Isus nu se mulțumește numai cu propovăduirea Cuvântului Tatălui, ci El devine revelația Tatălui în propria persoană și în propriul fel de a lucra.

Așa cum s-a spus, Isus este într-un sens oarecare, însăși prezența Tatălui. Și tot comportamentul lui Cristos: cuvintele și faptele Sale, gesturile, comportarea, privirea, devin revelația Tatălui ceresc. O fi oare prea mult de cerut păstorilor și chiar simplilor credincioși creștini trăirea vizuală a Cuvântului în persona lor? Cuvântul Domnului se face mai credibil atunci când este oferit și ochilor. Prima lectură scoate în relief propovăduirea mesajului creștin printre iudeii din diaspora prin Paul și Barnaba. Locul acestui eveniment este cetatea Antiochia din Pisidia, pe podișul Anatoliei. De aceea, cetatea aceasta nu trebuie confundată cu Antiohia din Siria. Aici se aflau câteva familii de evrei, și Paul le-a ținut în sinagogă un faimos discurc misionar care plasează noutatea adusă de Isus în fruntea întregii istorii a mântuirii și-i îndeamnă la convertire, pentru că tuturor le este făgăduită iertarea păcatelor.

Aici trebuiesc observate două atitudini contrare: primirea voioasă a mesajului din partea multor păgâni și refuzul iudeilor sclerozați în exclusivismul lor naționalist, mistuiți de invidie și preocupați numai de lucrurile materiale. Ostilitatea se preschimbă într-o persecuție adevărată, așa fel că numai prin oarecare diplomație, și destul de greu, au scăpat cu fuga cei doi misionari, de prin părțile acelea. Întâmplarea aceasta marchează ruptura cu lumea ebraică. După ce au predicat Evanghelia poporului din Vechiul Legământ, adică acelora care aveau dreptul la aceasta, și văzând că nu sunt primiți, atunci Paul și Barnaba au trecut în ținutul păgânilor.

Despărțirea de evrei este exprimată plastic, prin gestul de a-și scutura și “praful de pe picioare”. Evreii făceau așa ceva, atunci când după vreo călătorie într-o țară păgână, reintrau în hotarele lor, adică la vamă, pentru că socoteau că păgânii erau spurcați. Aici, această operație este răsturnată, pentru că este săvârșită prin actul de a-i părăsi pe pretinșii “curați”, pentru a se îndrepta spre popoarele păgâne. Evanghelia trece necontenit prin contraste și împotriviri dintre cele mai fanatice. Este o trecere inevitabilă, care în loc de a bloca, așa cum ar crede unii, acestea nu fac altceva decât a o sili să înainteze și mai mult, extinzându-se către marginile pământului.

De aceea, și noi va trebui să fim foarte atenți pentru a nu ne lipi prea mult de Evanghelie spre a nu monopoliza adevărul lui Cristos și a nu face din mesajul creștin un zid de apărare a intereselor și privilegiilor noastre. Orice tentativă de apărare a Evangheliei, inevitabil, produce înstrăinarea noastră de Evanghelie. Sechestrarea dinamismului năvălitor al Cuvântului în cenaclurile noastre exclusiviste, înseamnă că acel cuvânt a părăsit deja teritoriul nostru. Poate că ar fi bine ca din când în când să mai ieșim din casă, pentru a ne da seama că Evanghelia a plecat de la noi într-o altă direcție. Acea moviliță de praf dinaintea ușii noastre, semnala cu precizie că El, Domnul, plictisit de meschinăria noastră, a plecat spre alte ținuturi.

Atunci când El nu află o primire binevoitoare, acolo unde ar trebui să afle, în casa Lui. El merge să-și construiască o altă casă, mai departe, acolo unde nimeni nu s-ar fi gândit. Singura metodă de a nu-l pierde din vedere este de a alege provizorietatea. Cadrul reprezentat de Apocalips în lectura a II-a, oferă o vedenie a poporului lui Dumnezeu, Noul Israel, care a depășit hotarele exclusiviste ale unei națiuni și ale unei rase de oameni și și-a răspândit proprii credincioși în lumea întreagă. “Am văzut o mulțime imensă, pe care nimeni nu o putea număra, din toate popoarele și rasele pământului.”

Așadar, într-un sens oarecare, pașaportul este unic și format din suferința crucii. Persoanele acestea au trecut prin încercare. “Și-au spălat hainele și și le-au curățit în Sângele Mielului”. Însă evanghelistul Ioan nu se referă numai la trecut. El scrie pentru o biserică asupra căreia se abat noi furtuni. Persecuția este actuală. Și iată acum uimitoarele cuvinte de mângâiere, prin care Dumnezeu își asigură poporul. Probabil, referindu-se la procesiunea solemnă de la Sărbătoarea Corturilor, Ioan vorbește despre momentul în care “Acela care stă în scaunul de domnie, va fi păstorul lor”. Prin urmare, Dumnezeu este acela care-și adună turma, răzlețită de furtuna persecuției, pentru a-i oferi propria prietenie și a o face părtașă de banchetul cel fără de sfârșit.

Aici nu este vorba despre o vedenie idilică, ci se vorbește despre realități îngrozitoare, pentru că poporul lui Dumnezeu nu este scutit de cele mai mari calamități. Vedenia nu făgăduiește că “nu vor fi”, ci că “nu vor mai fi niciodată”. Dumnezeu nu-i scutește pe ai săi de lacrimi, ci numai le usucă. Speranța nu este un confortabil adăpost, ci este ceva care se află în inima unui nomad, care-și continuă calea prin întuneric, cu fața bătută de vijelie. Steaua care i se află înlăuntru nu-i asigură trecerea preferențială dincolo de haos, ci numai îi indică sensul drumului. Poporul lui Dumnezeu nu este scutit de încercări, ci numai salvat. Nu este exonerat, ci biruitor. Nu este privilegiat ci iubit. Bucuria cortului poate fi gustată numai de acela care știe din experiența lui proprie, ce înseamnă viața trăită în pustiu.

Ritul latin