Start > Ritul latin > Comunitatea iese la larg, la loc deschis

Comunitatea iese la larg, la loc deschis

8 May 2010
618 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a după Paște (Anul C)

“După ce i-au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele și i-au oprit să vorbească în numele lui Isus.” (Fapte. 5, 27-32; 40-41)

“Mielul care a fost jertfit vrednic este de a primi puterea și bogăția, înțelepciunea și puterea, slava și binecuvântarea…” (Apoc. 5, 11-14)

“Fiilor, nu aveți ceva de mâncare?” (In. 21, 1-19)

Lecturile din duminica aceasta au ca obiect două activități: Misiunea bisericii (Evanghelia și Faptele Apostolilor), și liturghia cerească așa cum este ea descrisă în Apocalips. O traiectorie care pleacă de la o muncă obișnuită (pescuitul), trece prin contrastele cu deținătorii puterii și se dezvoltă în cântarea de laudă a Mielului. Se pare că Sfântul Ioan nu a pus capăt cuvântului cărții sale în capitolul 20 în care avem o încheiere completă. Și iată că aflăm acest surprinzător adaos, un fel de post scriptum, care formează exact capitolul 21.

Aici nu este cazul de a cerceta diferitele ipoteze. În Evanghelia lui Ioan avem un prolog de sine stătător, și de aceea nici nu trebuie să ne mire un asemenea final, care formează o unitate aparte. Episodul precedent, apariția celui înviat apostolilor și întâlnirea față în față cu Toma, avea loc în casă, cu ușile încuiate. De data aceasta suntem la loc deschis. Avem în față biserica misionară. Intenția evanghelistului poate să fi fost chiar aceea de a prezenta un cadru paradigmatic a misiunii bisericii la care va trebui totdeauna să se refere.

În cazul acesta putem distinge patru acte: pescuirea zadarnică din timpul nopții (Vv. 1-3); pescuirea din zorii zilei, cu rezultate uimitoare datorate prezenței celui înviat (Vv. 4-6); recunoașterea Domnului, întâlnirea cu El și dejunul frugal; convorbirea cu Petru și confirmarea misiunii sale (versetele 4-6). Important este și cadrul acestei întâlniri: peisajul familiar al Mării Tiberiada, barca, pescarii. Totul pare că vrea să repete contextul primei chemări, cu trei ani mai înainte. Deci, uneori Isus nu este numai pur și simplu “rabbi”, învățătorul, El este Domnul. Credința pascală ne îngăduie de a recunoaște în El pe Fiul lui Dumnezeu.

Ziua nu este precizată și asta pentru a spune că se găsește totdeauna timp pentru misiune. În așa fel încât chiar și ocupațiile cele mai obișnuite pot fi o unealtă pentru răspândirea mesajului evanghelic. Conviețuirea comună a ucenicilor ne arată că misiunea trebuie să fie totdeauna comunitară, și nu numai un gest izolat și autonom al individului. “… dar în noaptea aceea nu prinseseră nimic”. Motivul trebuie căutat în simbolul nopții. Lipsește lumina, care este Cristos, lipsește prezența și acțiunea Lui. Spusese el odată: “Cât este ziuă trebuie să lucrez lucrările celui ce m-a trimis, vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Cât sunt în lume sunt lumina lumii”. (In. 9, 4-5) Pe timp de noapte (adică în lipsa luminii, care este Cristos), pot fi realizate lucrările oamenilor, nu ale Tatălui ceresc; poate fi realizat un plan omenesc, însă nici într-un caz un plan divin.

Pescuirea aceasta s-a făcut din inițiativa lui Petru: “Merg la pescuit”, a zis el; “Mergem și noi cu tine”, au spus toți ceilalți. Încrederea nesocotită în ei înșiși este cauza muncii lor zadarnice: lipsesc peștii, lipsesc roadele, pentru că le lipsește unirea lor cu El. Uitaseră cuvintele acelea, pe care El le spusese odată: “Fără de mine nimic nu puteți face!” (In. 15, 5). În zorii zilei Isus se prezintă pe țărmul lacului. Este apariția unei lumi noi. “… dar ucenicii nu-l cunoscură”. Întunericul și truda din timpul nopții îi lipsise și de ceea ce se numește “memorie vizuală”, din care cauză nici nu-l pot recunoaște pe Domnul. “Copii, aveți ceva de mâncare?”, i-a întrebat Isus. De data acesta chemarea întrerupe o muncă zadarnică, și-i face conștienți de nereușita lor. Deci, nu are nici un rost de a mai face ceva fără El.

“Aruncați mrejele în partea dreaptă a bărcii și veți afla.” Dacă lipsește insuflarea Duhului Sfânt biserica se pune în primejdie de a apuca totdeauna pe o cale greșită. Pentru evrei, partea dreaptă este aceea a binecuvântării lui Dumnezeu. În felul acesta pescuirea minunată devine rodul generozității divine, nu rodul muncii oamenilor. Mulțimea peștilor a fost trasă la țărm numai de graba ascultării cuvântului. Și, în cele din urmă ucenicul iubit, recunoscându-L, îi spuse lui Petru: Domnul este! Putem spune că figurile celor doi ucenici, ne indică două autorități diferite, două primate: primatul autorității și primatul dragostei, dar care nu se contrazic și nu concurează între ele pentru că unul îl completează pe celălalt. Cu alte cuvinte se completează reciproc. Oricum, este sigur că dragostea are ochi mai buni și vede mai bine.

Petru, înțelege ceva mai greu, și își mai păstrează temperamentul lui impulsiv și se aruncă în apă, hotărât să ajungă cel dintâi la Domnul. Când, în cele din urmă au ajuns cu toții la mal observară că Isus aprinsese un foc, și acum era mult jar, numai bun de fript sau de prăjit peștele. El nu fusese cu dânșii la pescuit, totuși i-a urmărit de pe mal. Acum, la sfârșitul misiunii lor îi primește și, nu numai că-i primește dar chiar îi slujește. Aici referirea la euharistie este dintre cele mai evidente. Dar mai există încă un element și anume: dejunul frugal, luat împreună ne descoperă realitatea concretă a prezenței lui Isus înviat din morți. De acum ucenicii vor putea spune la toată lumea că ei au mâncat și au băut împreună cu El.

“Le-a spus lor Isus: “Aduceți puțin din peștele pe care l-ați prins!” Curios! Peștele acela îl prinseseră numai cu ajutorul Lui.” Aici se află paradoxul: Isus a săvârșit totul, a obținut totul, a dus până la maximum rodul misiunii Sale pământești, dar cu toate acestea El mai are trebuință și de misiunea bisericii. Într-o altă perspectivă, numai în măsura în care ne vom dărui fraților, lucrând în favoarea omului, vom primi hrana oferită de Cristos și vom deveni adevărații lui comeseni. “Veniți și mâncați”, pe lângă faptul că este o aducere de mulțumiri, este în același timp un banchet sărbătoresc. “A luat pâinile și le-a dat lor.” În felul acesta Isus devine focarul din care iradiază puterea, viața și dragostea, pe care trebuie să le asimileze comunitatea pentru o nouă plecare în misiune.

În cele din urmă Isus îl ia pe Petru puțin mai la o parte. Se pare că acum a sosit pentru Petru momentul dărilor de seamă.

Întreita întrebare îl duce cu gândul la întreita lepădare de Domnul. “Simon, fiul lui Iona, mă iubești tu mai mult decât aceștia?” Pentru Domnul este suficient ca experiența negativă a lui Simon, (revenit la vechiul lui nume), nu l-a lipsit de puterea de a iubi, iar acea întreită trădare nu a frânt legătura prieteniei cu Domnul. De aceea calitatea dragostei trebuie să fie proporționată cu responsabilitatea slujirii. “Paște mielușeii mei!” Dragostea pe care Petru, iertat, o datorește lui Isus, trebuie să se reverse asupra altora. În felul acesta Petru obține reconfirmarea primatului său. Desigur că acum când și-a dat seama de propria-i slăbiciune, având trebuință de iertare, el va fi în stare de a-i înțelege și a-i compătimi pe frați.

Prima lectură luată din Faptele Apostolilor, ne prezintă interogatoriul luat lui Petru și apostolilor din fața Sinedriului. Ei, conform ordinelor din partea autorităților, trebuiau să nu mai vorbească, să tacă. Însă ei nu au dat ascultare acestei opreliști ci căutau și pe mai departe să răspândească mesajul sau vestea cea bună a lui Isus din Nazaret. Petru ne oferă chiar o scurtă predică redusă la esențial, rostită în fața judecătorilor, după ce spusese: “Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte. 5, 29). El cere în numele fidelității față de misiunea primită de la Domnul o libertate critică în confruntările cu autoritatea civilă.

Iată marea noutate: Dumnezeu nu îndreptățește și nu-i consfințește pe cei puternici și autorități pământești, ci le critică și le judecă mai mult sau mai puțin. Omul este liber de a iubi și este responsabilul viitorului său. Prin urmare noi avem datoria de a învăța curajul, știința statorniciei și a mărturiei, care neliniștește și provoacă. Evident aici este vorba de o mărturie în numele lui Isus și nu în numele propriu sau al vreo unui partid oarecare. Urmările: “După ce au poruncit să-i bată, i-au pus în libertate.” Isus nu garantează reușite ușoare și nici privilegii. Misiunea este totdeauna riscantă.

Liturghia cerească descrisă în Apocalips (lectura a II-a), se celebrează “în fața celui care stă pe tron și a mielului”. Aici Cristos apare “ca un miel dus la măcelărie”. (Is. 53, 7) Prin jertfa crucii Isus șterge păcatele lumii, iar roadele morții sale rămân pentru totdeauna. “Celui care șade pe tron și Mielului, laudă, cinste, slavă și puterea în vecii vecilor.” Tot ceea ce biserica realizează, datorează lui Cristos mort și înviat. Prin urmare, este logic ca slava și mărirea să aparțină numai Unicului care are drept la ea. Biserica nu poate spune: “slavă mie!”, ci convinsă fiind de aceasta trebuie să-și unească propriul ei “Amin”, cu acel Amin cântat de corurile îngerești.

Ritul latin