Predici

“După ce i-au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele şi i-au oprit să vorbească în numele lui Isus.” (Fapte. 5, 27-32; 40-41)

“Mielul care a fost jertfit vrednic este de a primi puterea şi bogăţia, înţelepciunea şi puterea, slava şi binecuvântarea…” (Apoc. 5, 11-14)

“Fiilor, nu aveţi ceva de mâncare?” (In. 21, 1-19)

Lecturile din duminica aceasta au ca obiect două activităţi: Misiunea bisericii (Evanghelia şi Faptele Apostolilor), şi liturghia cerească aşa cum este ea descrisă în Apocalips. O traiectorie care pleacă de la o muncă obişnuită (pescuitul), trece prin contrastele cu deţinătorii puterii şi se dezvoltă în cântarea de laudă a Mielului. Se pare că Sfântul Ioan nu a pus capăt cuvântului cărţii sale în capitolul 20 în care avem o încheiere completă. Şi iată că aflăm acest surprinzător adaos, un fel de post scriptum, care formează exact capitolul 21.

Aici nu este cazul de a cerceta diferitele ipoteze. În Evanghelia lui Ioan avem un prolog de sine stătător, şi de aceea nici nu trebuie să ne mire un asemenea final, care formează o unitate aparte. Episodul precedent, apariţia celui înviat apostolilor şi întâlnirea faţă în faţă cu Toma, avea loc în casă, cu uşile încuiate. De data aceasta suntem la loc deschis. Avem în faţă biserica misionară. Intenţia evanghelistului poate să fi fost chiar aceea de a prezenta un cadru paradigmatic a misiunii bisericii la care va trebui totdeauna să se refere.

În cazul acesta putem distinge patru acte: pescuirea zadarnică din timpul nopţii (Vv. 1-3); pescuirea din zorii zilei, cu rezultate uimitoare datorate prezenţei celui înviat (Vv. 4-6); recunoaşterea Domnului, întâlnirea cu El şi dejunul frugal; convorbirea cu Petru şi confirmarea misiunii sale (versetele 4-6). Important este şi cadrul acestei întâlniri: peisajul familiar al Mării Tiberiada, barca, pescarii. Totul pare că vrea să repete contextul primei chemări, cu trei ani mai înainte. Deci, uneori Isus nu este numai pur şi simplu “rabbi”, învăţătorul, El este Domnul. Credinţa pascală ne îngăduie de a recunoaşte în El pe Fiul lui Dumnezeu.

Ziua nu este precizată şi asta pentru a spune că se găseşte totdeauna timp pentru misiune. În aşa fel încât chiar şi ocupaţiile cele mai obişnuite pot fi o unealtă pentru răspândirea mesajului evanghelic. Convieţuirea comună a ucenicilor ne arată că misiunea trebuie să fie totdeauna comunitară, şi nu numai un gest izolat şi autonom al individului. “… dar în noaptea aceea nu prinseseră nimic”. Motivul trebuie căutat în simbolul nopţii. Lipseşte lumina, care este Cristos, lipseşte prezenţa şi acţiunea Lui. Spusese el odată: “Cât este ziuă trebuie să lucrez lucrările celui ce m-a trimis, vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Cât sunt în lume sunt lumina lumii”. (In. 9, 4-5) Pe timp de noapte (adică în lipsa luminii, care este Cristos), pot fi realizate lucrările oamenilor, nu ale Tatălui ceresc; poate fi realizat un plan omenesc, însă nici într-un caz un plan divin.

Pescuirea aceasta s-a făcut din iniţiativa lui Petru: “Merg la pescuit”, a zis el; “Mergem şi noi cu tine”, au spus toţi ceilalţi. Încrederea nesocotită în ei înşişi este cauza muncii lor zadarnice: lipsesc peştii, lipsesc roadele, pentru că le lipseşte unirea lor cu El. Uitaseră cuvintele acelea, pe care El le spusese odată: “Fără de mine nimic nu puteţi face!” (In. 15, 5). În zorii zilei Isus se prezintă pe ţărmul lacului. Este apariţia unei lumi noi. “… dar ucenicii nu-l cunoscură”. Întunericul şi truda din timpul nopţii îi lipsise şi de ceea ce se numeşte “memorie vizuală”, din care cauză nici nu-l pot recunoaşte pe Domnul. “Copii, aveţi ceva de mâncare?”, i-a întrebat Isus. De data acesta chemarea întrerupe o muncă zadarnică, şi-i face conştienţi de nereuşita lor. Deci, nu are nici un rost de a mai face ceva fără El.

“Aruncaţi mrejele în partea dreaptă a bărcii şi veţi afla.” Dacă lipseşte insuflarea Duhului Sfânt biserica se pune în primejdie de a apuca totdeauna pe o cale greşită. Pentru evrei, partea dreaptă este aceea a binecuvântării lui Dumnezeu. În felul acesta pescuirea minunată devine rodul generozităţii divine, nu rodul muncii oamenilor. Mulţimea peştilor a fost trasă la ţărm numai de graba ascultării cuvântului. Şi, în cele din urmă ucenicul iubit, recunoscându-L, îi spuse lui Petru: Domnul este! Putem spune că figurile celor doi ucenici, ne indică două autorităţi diferite, două primate: primatul autorităţii şi primatul dragostei, dar care nu se contrazic şi nu concurează între ele pentru că unul îl completează pe celălalt. Cu alte cuvinte se completează reciproc. Oricum, este sigur că dragostea are ochi mai buni şi vede mai bine.

Petru, înţelege ceva mai greu, şi îşi mai păstrează temperamentul lui impulsiv şi se aruncă în apă, hotărât să ajungă cel dintâi la Domnul. Când, în cele din urmă au ajuns cu toţii la mal observară că Isus aprinsese un foc, şi acum era mult jar, numai bun de fript sau de prăjit peştele. El nu fusese cu dânşii la pescuit, totuşi i-a urmărit de pe mal. Acum, la sfârşitul misiunii lor îi primeşte şi, nu numai că-i primeşte dar chiar îi slujeşte. Aici referirea la euharistie este dintre cele mai evidente. Dar mai există încă un element şi anume: dejunul frugal, luat împreună ne descoperă realitatea concretă a prezenţei lui Isus înviat din morţi. De acum ucenicii vor putea spune la toată lumea că ei au mâncat şi au băut împreună cu El.

“Le-a spus lor Isus: “Aduceţi puţin din peştele pe care l-aţi prins!” Curios! Peştele acela îl prinseseră numai cu ajutorul Lui.” Aici se află paradoxul: Isus a săvârşit totul, a obţinut totul, a dus până la maximum rodul misiunii Sale pământeşti, dar cu toate acestea El mai are trebuinţă şi de misiunea bisericii. Într-o altă perspectivă, numai în măsura în care ne vom dărui fraţilor, lucrând în favoarea omului, vom primi hrana oferită de Cristos şi vom deveni adevăraţii lui comeseni. “Veniţi şi mâncaţi”, pe lângă faptul că este o aducere de mulţumiri, este în acelaşi timp un banchet sărbătoresc. “A luat pâinile şi le-a dat lor.” În felul acesta Isus devine focarul din care iradiază puterea, viaţa şi dragostea, pe care trebuie să le asimileze comunitatea pentru o nouă plecare în misiune.

În cele din urmă Isus îl ia pe Petru puţin mai la o parte. Se pare că acum a sosit pentru Petru momentul dărilor de seamă.

Întreita întrebare îl duce cu gândul la întreita lepădare de Domnul. “Simon, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Pentru Domnul este suficient ca experienţa negativă a lui Simon, (revenit la vechiul lui nume), nu l-a lipsit de puterea de a iubi, iar acea întreită trădare nu a frânt legătura prieteniei cu Domnul. De aceea calitatea dragostei trebuie să fie proporţionată cu responsabilitatea slujirii. “Paşte mieluşeii mei!” Dragostea pe care Petru, iertat, o datoreşte lui Isus, trebuie să se reverse asupra altora. În felul acesta Petru obţine reconfirmarea primatului său. Desigur că acum când şi-a dat seama de propria-i slăbiciune, având trebuinţă de iertare, el va fi în stare de a-i înţelege şi a-i compătimi pe fraţi.

Prima lectură luată din Faptele Apostolilor, ne prezintă interogatoriul luat lui Petru şi apostolilor din faţa Sinedriului. Ei, conform ordinelor din partea autorităţilor, trebuiau să nu mai vorbească, să tacă. Însă ei nu au dat ascultare acestei oprelişti ci căutau şi pe mai departe să răspândească mesajul sau vestea cea bună a lui Isus din Nazaret. Petru ne oferă chiar o scurtă predică redusă la esenţial, rostită în faţa judecătorilor, după ce spusese: “Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte. 5, 29). El cere în numele fidelităţii faţă de misiunea primită de la Domnul o libertate critică în confruntările cu autoritatea civilă.

Iată marea noutate: Dumnezeu nu îndreptăţeşte şi nu-i consfinţeşte pe cei puternici şi autorităţi pământeşti, ci le critică şi le judecă mai mult sau mai puţin. Omul este liber de a iubi şi este responsabilul viitorului său. Prin urmare noi avem datoria de a învăţa curajul, ştiinţa statorniciei şi a mărturiei, care nelinişteşte şi provoacă. Evident aici este vorba de o mărturie în numele lui Isus şi nu în numele propriu sau al vreo unui partid oarecare. Urmările: “După ce au poruncit să-i bată, i-au pus în libertate.” Isus nu garantează reuşite uşoare şi nici privilegii. Misiunea este totdeauna riscantă.

Liturghia cerească descrisă în Apocalips (lectura a II-a), se celebrează “în faţa celui care stă pe tron şi a mielului”. Aici Cristos apare “ca un miel dus la măcelărie”. (Is. 53, 7) Prin jertfa crucii Isus şterge păcatele lumii, iar roadele morţii sale rămân pentru totdeauna. “Celui care şade pe tron şi Mielului, laudă, cinste, slavă şi puterea în vecii vecilor.” Tot ceea ce biserica realizează, datorează lui Cristos mort şi înviat. Prin urmare, este logic ca slava şi mărirea să aparţină numai Unicului care are drept la ea. Biserica nu poate spune: “slavă mie!”, ci convinsă fiind de aceasta trebuie să-şi unească propriul ei “Amin”, cu acel Amin cântat de corurile îngereşti.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin