Start > Ritul latin > Paște mieii mei, paște oile mele!

Paște mieii mei, paște oile mele!

8 May 2010
1,484 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a III-a după Paște (Anul C)

Observăm că, în duminicile timpului pascal, liturgia ne prezintă la rând, la prima lectură, texte din Faptele Apostolilor, iar la a doua lectură, din cartea Apocalipsului. Prima lectură ne descrie primii pași ai Bisericii în istorie. A doua lectură ne descrie Biserica triumfătoare în veșnică adorație înaintea Mielului: Ierusalimul pământesc și Ierusalimul ceresc. Cu fiecare duminică, liturgia, în prima lectură, ne face să urcăm împreună cu Moise cu un pas mai sus pe Muntele Nebo, ca, de acolo, să putem privi de departe, în a doua lectură, pământul făgăduit.

Textul evanghelic ne face să înțelegem mai bine prima lectură: ea ne spune un lucru extrem de important cu privire la Biserică în călătorie pe acest pământ, și anume că Biserica are un conducător și un păstor stabilit de însuși Cristos în persoana lui Petru: “Paște mieii mei, paște oile mele!” Atâta timp cât Biserica e încă în călătorie pe pământ, atâta timp cât turma nu a ajuns la pășunile cerești, ea trebuie să aibă în continuare un conducător, un păstor: păstorii, evident, sunt urmașii lui Petru, episcopii Romei. Creștinii care s-au separat de comuniunea cu urmașii lui Petru spun că, de fapt, Petru, după tripla sa lepădare de Cristos, în timpul Patimii, a pierdut prerogativa sa, funcția de temelie a Bisericii, pe care o primise la Cezareea lui Filip, când Isus i-a zis: “Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Dar lucrurile nu stau așa, căci, iată, am auzit în Evanghelia de astăzi că Isus, după înviere, îl reabilitează pe Petru, îl reconfirmă în misiunea încredințată la Cezareea lui Filip: pentru tripla sa lepădare, îi cere o triplă mărturisire de iubire și apoi îi încredințează din nou spre păstorire turma sa, Biserica.

Autoritatea lui Petru și a urmașilor săi și puterea sa sunt extraordinare: “Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor”, dar sunt o autoritate și o putere ce izvorăsc din iubire: “Mă iubești tu mai mult decât ceilalți?” Petru nu este proprietarul turmei; oile sunt ale lui Cristos: “Paște oile mele”. Petru nu-l înlocuiește pe Cristos, Păstorul cel Bun, căci el rămâne în fruntea turmei, rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor, dar Petru îl face văzut pe Cristos cel nevăzut, care își conduce Biserica.

După cum rezultă din Evanghelia de azi, nu se poate vorbi de Petru fără a se vorbi și de Ioan. În Evanghelii găsim cel puțin de trei ori o legătură misterioasă între acești doi apostoli. Astfel, la Cina cea de taină, Petru simte nevoia să-l roage pe Ioan, care stătea culcat la pieptul lui Isus, să-l întrebe el cine va fi acela care îl va trăda.

În ziua de Paști, cei doi apostoli aleargă la mormânt. Ioan, mai tânăr, mai sprinten, ajunge mai repede. Dar nu intră. Din respect față de Petru, pus de Cristos drept cap al grupului de apostoli, îl așteaptă și îl lasă pe el să intre cel dintâi în mormânt.

În Evanghelia de azi, Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, îl descoperă cel dintâi pe Isus; dar Petru se îndreaptă cel dintâi spre Isus. Această asociere în Evanghelii a acestor doi apostoli nu este întâmplătoare. Petru și Ioan reprezintă cele două fețe ale Bisericii: autoritatea și iubirea, ierarhia și sfințenia, instituția și carisma. Nu există două Biserici: o Biserică ierarhică, constituțională, a lui Petru, și o Biserică a iubirii, carismatică, a lui Ioan, ci există o singură Biserică ierarhică și, în același timp, carismatică. Așa a voit-o Cristos, Întemeietorul, și ceea ce Cristos a unit, omul nu poate să mai despartă. Petru nu poate fi separat de Ioan, nici Ioan de Petru. De aceea, marii mistici, marii carismatici, marii întemeietori de ordine și congregații religioase au fost întotdeauna legați printr-o iubire și o ascultare profundă de urmașul lui Petru.

În zilele noastre, există o puternică mișcare anticreștină, care susține că acum, în jurul anului 2000, când intrăm în noua eră a Vărsătorului, s-a terminat cu Biserica autorității, cu Biserica lui Petru, și că va urma Biserica iubirii, Biserica lui Ioan. Este o aberație veche de când lumea, pe care o combătea deja sfântul Augustin când spunea că Petru are nevoie de Ioan și Ioan de Petru în Biserică, așa cum, într-un trup, capul are nevoie de inimă și inima de cap. “Nimeni să nu-i despartă pe acești doi apostoli”, scrie sfântul Augustin… Este spre folosul tuturor credincioșilor faptul că Petru a primit puterea de a lega și a dezlega păcatele; la fel, este spre folosul tuturor credincioșilor faptul că Ioan și-a culcat capul pe pieptul lui Isus, conducându-i pe toți la acea viață de iubire și intimitate, pe care Ioan a sorbit-o din inima Mântuitorului”.

Persoanele consacrate, prin definiție, sunt carismatice; carismă înseamnă iubire, sfințenie, contemplație. Persoanele consacrate sunt inima Bisericii. Când inima nu mai bate, nu mai pompează sânge, creierul nu mai funcționează, picioarele nu mai merg, mâinile nu mai lucrează, totul e mort. Aceasta a fost extraordinara intuiție a sfintei Tereza a Pruncului Isus: “Mi-am găsit vocația: în inima Bisericii, eu voi fi iubirea”. Dacă inima funcționează, atunci predicatorii au putere să predice, misionarii, să lucreze, martirii au curajul să-și verse sângele pentru credință.

Ritul latin