Profeţii au vestit şi descris pătrunderea definitivă a lui Dumnezeu în istorie, folosindu-se de imaginea “nunţii”, la care sunt invitate toate popoarele (cfr. Is. 25, 1-10). Această nuntă simbolizează fie “mântuirea” care satură foamea şi setea omului, fie bucuria, căci “Domnul va şterge lacrimile de pe feţele tuturor“, fie triumful vieţii, deoarece Dumnezeu “Va elimina moartea pe veci“, cât şi raportul profund de prietenie între Dumnezeu şi invitaţi, căci “Domnul va înlătura vălul care învăluie toate popoarele şi perdeaua care acoperă toate neamurile” (Is. 25, 7). Cu alte cuvinte, atunci când omul va fi împreună cu Dumnezeu – primind mântuirea adusă de Mesia – va fi vindecat de orbirea sa sufletească, ce-l împiedica să-L cunoască pe Mântuitorul şi să trăiască precum fraţii, cu semenii săi.

La începutul pericopei, Isus precizează că aceste profeţii, privitoare la tema “banchetului nupţial”, se împlinesc. Prin ceea ce a făcut, Isus a arătat că şi-a iubit mireasa (omenirea) până la jertfa de Sine, pentru a o mântui: nu numai a şters lacrimile de pe feţele oamenilor (cfr. Is 25, 6-7), ci a eliminat moartea pentru totdeauna… Într-adevăr, una dintre cele mai fascinante imagini este asemănarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cu o mare sărbătoare de nuntă, la care este invitat tot pământeanul. Această nuntă este specială, deoarece Fiul lui Dumnezeu se căsătoreşte cu umanitatea, dorind să o unească cu Sine şi astfel, să o introducă în “intimitatea” Sfintei Treimi. Ce lucru minunat: Dumnezeul veseliei şi al bucuriei a hotărât să se “căsătorească” cu omenirea, pentru a o duce în familia Sa, copleşind-o cu iubirea Lui divină, pentru că a dorit să-I împărtăşească viaţa Sa, iubirea Sa, fericirea Sa! Prin urmare, veniţi la banchet! Cinstiţi şi împliniţi cea mai frumoasă istorie de dragoste!

Isus, adresându-se bătrânilor poporului şi preoţilor – persoane experte în Sfintele Scripturi, deci capabile să-I înţeleagă învăţătura – vorbeşte despre ei şi despre părinţii lor, accentuând că poporul lui Israel a fost cel dintâi chemat la nuntă, dar acesta, arătându-se indiferent şi chiar ostil, nu a dorit să-L întâlnească pe Domnul. Refuzul celor dintâi invitaţi este “nu”-ul necredinţei, pentru că sunt siguri pe ei şi se bazează doar pe modul lor de a vedea lucrurile. Totuşi, poporul ales, neacceptând invitaţia, deschide o pagină nouă în istorie: Împăratul trimite slujitorii să cheme la ospăţ toate popoarele, fapt vestit inclusiv de VT (cfr. Is. 25, 6) şi subliniat de Isus înainte de Înălţarea Sa la cer (cfr. F.Ap. 1, 8)… Azi vorbim de criză pe toate planurile. Dumnezeu continuă să ne cheme, dar noi suntem cei care ignorăm invitaţia Sa, fie pentru că ne lipseşte curajul – sau găsim alte scuze – fie pentru că preferăm să ne organizăm singuri viaţa, în chip “comod”.

Cu toţii suntem chemaţi să acceptăm invitaţia, conştienţi de faptul că Mirele ne cere aportul, ne responsabilizează în facerea binelui, deoarece darurile lui Dumnezeu, chiar dacă sunt gratuite, sunt exigente. Mântuirea noastră nu este automată, necesită ca noi să o acceptăm şi să colaborăm la obţinerea acesteia, cu toată conştiinciozitatea şi fermitatea.

Refuzul invitaţilor

Chiar dacă aud cuvintele: “Fericiţi cei invitaţi la ospăţul Domnului“… mulţi nu se împărtăşesc, arătând că nu au nevoie de hrana divină. Cu ce sunt diferiţi faţă de cei care nu au refuzat invitaţia Împăratului de a participa la banchet? Domnul se foloseşte de oamenii care vestesc adevărul. Atunci când ignorăm mesajul lor, refuzăm binele nostru şi ne îndreptăm spre Iad.

Răspunzând negativ invitaţiei continue a Domnului, omul îşi explică scuzele: indiferenţă, munca în exces, unii se supără că sunt deranjaţi şi-i iau la bătaie pe slujitori. Asemenea lor, noi găsim aceleaşi motive, când Domnul ne cere să sărbătorim şi să fim bucuroşi împreună cu El. Astfel, lucrurile multe pe care dorim să le facem, problemele care le avem de rezolvat, ne determină să credem că este mai bine să le realizăm, decât să ne deschidem Luminii şi mântuirii. Mergând, care la lucrul câmpului, care la afacerile noastre, ignorăm chemarea la nuntă, deoarece ne lăsăm dominaţi de interesele personale şi de câştig, demonstrând că respingem invitaţia, pentru că vrem să umblăm pe alte căi, diferite de cele indicate de Dumnezeu.

Nedorind să participe la banchet, oamenii reuşesc să-l dezamăgească pe Domnul. Refuzând darurile lui Dumnezeu, pentru a deveni sclavii idolilor (ai lucrurilor din lume), aceştia îşi arată rebeliunea şi nebunia de care sunt capabili: “De ce mă obligaţi să merg la Biserică, atunci când numai duminica am timp să merg la teatru, la pescuit, la vânătoare…?” Omul preferă, în locul onorării invitaţiei Împăratului, micile sale satisfacţii. Mulţi nu pricep acest lucru, iar Isus se roagă pentru ei: “Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac” (Lc 23,34). De fapt oamenii, prin comportamentul lor, transmit un mesaj clar Domnului: “suntem liberi, sărbătoarea Ta nu ne interesează, avem de împlinit afacerile noastre, facem ceea ce vrem“.

Pentru ca să-şi întărească autonomia, ei ucid trimişii Împăratului, opunându-se direct autorităţii lui Dumnezeu. Aceşti “rebeli” nu sunt doar contemporanii lui Isus – care I se opun, refuzând învăţătura Sa şi nerecunoscându-L ca fiind Mesia – ci sunt oamenii de pretutindeni, care privesc la Dumnezeu ca la un rival ce trebuie eliminat sau, ca la un stăpân aspru ce trebuie îndepărtat, pentru a putea trăi după bunul plac. De fiecare dată, când omul judecă astfel, experimentează “mânia” lui Dumnezeu, în sensul “că-şi sapă singur groapa”, uitând că Împăratul îi “distruge” pe duşmanii Săi… Şi la acest, aspect nu ar trebui să rămânem indiferenţi.

Răspunsul fidel al Împăratului

Refuzat fiind, Împăratul nu s-a predat, ci invitând alţi nuntaşi – toate popoarele – sala banchetului s-a umplut. Astfel, planul lui Dumnezeu nu s-a întrerupt, ci s-a produs, s-a actualizat cu o intensitate şi mai mare. De fapt, pericopa evanghelică ne dovedeşte că refuzului omului, Domnul îi răspunde cu o nouă fidelitate, o nouă invitaţie, deoarece nu se dă bătut, ci trimite alţi slujitori cu misiunea de a invita întreaga omenire la banchetul Său, pentru că vrea ca fiecare om să fie fericit şi să se bucure împreună cu El la ospăţul Mirelui.

Din conduita Împăratului, deducem că invitaţia la banchet este adresată tuturor oamenilor, în chip generos şi gratuit, indiferent dacă sunt buni sau răi: “Mergeţi şi chemaţi pe toţi cei de la răscruci de drumuri“. Acest fapt s-a verificat pentru evreii din timpul lui Isus. Ei nu au dorit să se “supună” Împăratului, iar Acesta a decretat: “Vă va fi luată Împărăţia şi va fi dată unui popor care va aduce roadă” (Mt. 21, 43). Astfel, oamenii au posibilitatea să răspundă afirmativ chemării Sale şi nimeni nu poate obiecta că nu a fost invitat, deoarece Fiul Stăpânului invită la ospăţ pe toţi marginalizaţii, săracii, nefericiţii, bolnavii, păcătoşii, căci a venit în lume: “Nu pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi“. Prin urmare, este limpede că Domnul dăruieşte tuturor harul necesar în vederea mântuirii. Chiar dacă respectă libertatea fiecăruia, ne informează că suntem responsabili de alegerea pe care o facem, iar aceasta determină destinul nostru veşnic. Iar dacă noi vom refuza invitaţia, alţii vor ocupa locul nostru.

Prietene, de ce nu ai “haina” potrivită pentru nuntă?

În partea a doua, pasajul evanghelic ne spune că dintre cei care au acceptat invitaţia, unul “fără nume” nu are haina corespunzătoare, fapt care stârneşte “mânia” Împăratului. Prin urmare, a hotărî să fii de partea lui Dumnezeu este un lucru foarte serios, căci Împăratul nu este pasiv, nu ia în glumă relaţia Sa cu omul, ci intrând la ospăţ, “se uită” la invitaţi şi, descoperind un om care nu avea haină potrivită pentru nuntă, îi supuse: “Prietene, cum de ai intrat fără să fi îmbrăcat haină de nuntă?“.

Astfel, chiar dacă la banchet au intrat şi bunii şi răii – semn că Dumnezeu îi iubeşte inclusiv pe cei răi, invitaţia Sa fiind gratuită – cere tuturor să îmbrace “haina” de sărbătoare, adică faptele dragostei frăţeşti, cum ne aminteşte pericopa dreptei judecăţi (cfr. Mt. 25, 31-46), deoarece, pentru a “benchetui”, fiecare trebuie să aibă “îmbrăcămintea” potrivită. Cu alte cuvinte, invitaţii trebuie să se folosească de timpul pe care l-au primit, ca să înveţe să se îmbrace în haina corespunzătoare, pentru participarea la banchetul regal.

Sf. Augustin ne spune că “haina” de nuntă este “caritatea”: “Îmbrăcaţi-vă cu această haină dacă doriţi să participaţi în siguranţă la banchetul la care aţi fost invitaţi… Pentru a vă îmbrăca cu această haină a carităţii trebuie să-i ajutaţi pe săraci, să faceţi fapte bune. Astfel, nu vă va fi frică de pedeapsa Iadului. Aveţi timp. Profitaţi!”

“Haina” poate însemna “dreptatea”, adică o viaţă trăită în fiecare moment în respectarea poruncilor Domnului (şi în realizarea faptelor de dreptate), care fac vădite coerenţa şi sinceritatea răspunsului nostru. Când umanitatea va fi pe punctul de a intra în veşnicie, va fi gătită asemenea “unei mirese” – cu o haină de vizon – scrie în Cartea Apocalipsei, pentru nunta Mielului: “căci vizonul sugerează faptele cele drepte ale sfinţilor.” (Ap 19, 7-8).

Printre invitaţi apare şi unul nevrednic, pe care doar Dumnezeu îl cunoaşte. Poate este vorba de cel care strigă: “Doamne, Doamne”, dar nu face voia Tatălui. Cei care vin la ospăţul Mielului, adică, cei care se împărtăşesc şi doresc să fie mântuiţi, trebuie să-şi schimbe viaţa şi comportamentul, iubindu-i pe cei din jur. Căci, la sărbătoare, fiecare om trebuie să îmbrace “haina” potrivită (bună dispoziţie, bucurie, simplitate, respect), altfel riscă să fie pedepsit. Mesajul este evident: întreaga noastră viaţa se îndreaptă către întâlnirea Creatorului cu noi, lucru pentru care trebuie să ne pregătim cum se cuvine.

Cei care acceptă invitaţia, trebuie să se îmbrace cu “haina” bucuriei, căci aceia care nu sunt bucuroşi, fericiţi, nu sunt adevăraţi creştini. Bucuroşi pentru că Dumnezeu le-a oferit un asemenea dar: posibilitatea mântuirii! De fapt, fiecare trebuie să aibă o inimă deschisă iubirii: faţă de Domnul şi faţă de aproapele şi, în acelaşi timp, să se debaraseze de tristeţe şi de egoism! Deoarece, cel care primeşte gratuit, trebuie să dăruiască şi altora, cu aceeaşi gratuitate.

Observând că unul dintre invitaţi nu îmbrăca haina potrivită, Dumnezeu ne avertizează să luăm în serios împlinirea datoriilor noastre, în conformitate cu cerinţele Împărăţiei, săvârşind faptele drepte şi bune ale sfinţilor (cfr. Apoc. 19, 8).

Omul, datorită lenei de a privi în jur, nici măcar nu a priceput că nu s-a îmbrăcat cu haina de sărbătoare. Astfel de persoane nu pot participa la banchet – din vina lor exclusivă – şi nu pentru că nu au fost invitate. Prin urmare, trebuie să ştim că pentru a intra în Împărăţie, trebuie să ne dezvoltăm calităţile: să ne deschidem ochii, să privim în jur şi să învăţăm de la cei care fac binele, nu de la cei care ne ademenesc cu plăceri trecătoare şi distructive. Lenea nu permite nimănui să acceadă în Împărăţie.

Cel care intră fără haina potrivită, poate fi şi un om “arogant”, deoarece face ceea ce vrea, nerespectând regulile. Violenţa, agresivitatea sunt o caracteristică a tinerilor, dar maturizându-se, aceştia se schimbă. Evanghelia ne atenţionează să nu fim colerici, căci riscăm să fim alungaţi din Împărăţie. Cine vrea să intre în Împărăţie, trebuie să se străduiască să muncească în acest sens, nu să se preocupe numai pentru interesele sale materiale şi economice, dar in acelaşi timp, efemere.

Dumnezeu ne va întreba “Ce ai făcut pentru Împărăţia cerurilor?” Noi îi vom prezenta realizările noastre… Iar El ne va răspunde: “Nu te-am întrebat ce ai făcut pentru tine, ci pentru Împărăţie…“. Din păcate, ne folosim de creştinism şi de numele lui Isus, dar nu-L slujim. Trebuie să facem ceva cu toţii. Mulţi oferă sume imense pentru realizarea unor proiecte personale… dar puţini dau câte ceva pentru Biserică, pentru educaţie… Un creştin ar trebui să ajute iniţiativele propuse de Biserică… fie cu bani, fie cu timpul său…

Avem cazul lui Nathan Rothschild, fondatorul puternicei Bănci ebraice. În 18 iunie 1815, la Waterloo (faimoasa bătălie a lui Napoleon), fiind unul dintre comandanţii generalului Wellington, el căuta să ştie care va fi finalul bătăliei. Abia a aflat că Napoleon va fi învins, că a şi încălecat, îndreptându-se cu toată viteza către coasta mării. În dimineaţa zilei de 19 iunie ajunse la Ostenda, dar marea era foarte agitată şi nimeni nu îndrăznea să o înfrunte. Rothschild oferi atunci 2000 franci: un marinar îşi asumă riscul. După câteva ore, Rothschild debarcă şi se grăbi să ajungă la Bursa din Londra, unde – presupunând cu toţii că Napoleon, ca întotdeauna, va câştiga – acţiunile aveau o valoare forte scăzută. Rothschild cumpără cât mai multe. Când a sosit vestea victoriei lui Wellington, acţiunile crescură imediat iar Rothschild câştigă 30 milioane franci, o sumă imensă.

Această întâmplare se potriveşte cu spusele lui Isus: “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un negustor care a plecat în căutarea perlelor de mare preţ. Găseşte una de o mare valoare. Merge. Vinde toate averile sale şi o cumpără“. Totuşi, rămâne întrebarea: creştini fiind, eforturile, sacrificiile, alergările, le facem pentru ca să “cumpărăm” Împărăţia cerurilor, sau depunem atâtea eforturi – asemenea acelui evreu – numai pentru avantajele pământeşti?

Nu doar profeţii din VT, ci şi preoţii din zilele noastre, sunt slujitorii trimişi de Dumnezeu, să invite omenirea la ospăţul Său. Mai mult, fiecare avem datoria de a fi mesagerii Domnului, adică de a-i invita la sărbătoarea veşnică pe toţi din jurul nostru! Totuşi, trebuie să fim conştienţi că Împăratul ne invită, nu pentru că merităm, ci pentru că este bun. Amin.