Start > Ritul bizantin > Rusaliile: Mijlocitorul, biruitor al fricii

Rusaliile: Mijlocitorul, biruitor al fricii

28 April 2010
1,664 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica Coborârii Spiritului Sfânt (Rusaliile)

Din cele mai vechi timpuri, cu cât imperiile erau mai puternice, cu atât erau mai nefericite, pentru că simțeau mai profund nevoia de unitate universală a tuturor națiunilor, lucru pe care acestea nu au putut să-l înfăptuiască. Observăm că marii cuceritori au trecut asemenea unui fulger prin lume, chiar dacă au dorit să-și facă un nume, o faimă… dar, din păcate, fără ajutorul lui Dumnezeu. Biblia ne învață că fără Dumnezeu, omul este un nimeni, iar încercarea lui de a face lucruri mari, este destinată falimentului garantat (cfr. Turnul Babel), deoarece construirea unei lumi unite, nu este un lucru care stă în puterea omului, ci în cea a lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne vrea binele, însă atunci când omul uită de binefacerile Domnului și dorește să se realizeze doar prin propriile-i puteri, nu face altceva decât să I se împotrivească lui Dumnezeu și să se opună fraților săi. Omul trebuie să învețe cum să se comporte, de la Isus, care pe cruce S-a abandonat în mâinile Tatălui, încrezător în mila Lui.

Evanghelistul Ioan reia ideea – prezentă și în evenimentul Turnul Babel - conform căreia se observă că, atunci când lumea nu are clare ideile despre Dumnezeu, se dezbină, se ceartă, contrar adevăratei credințe, care unește oamenii cu Dumnezeu și între ei. De fapt, Isus este cel care ne cheamă să fim uniți cu El, prin cuvintele: “De însetează cineva, să vină la Mine și să bea, cine crede în Mine. După cum a spus Scriptura: “Din sânul lui vor curge râuri de apă vie” (Io. 7, 37-38).

Din pericopa de astăzi, observăm că sunt oameni care stau de partea lui Isus (Nicodim, mulțimile) pentru că sunt de partea adevărului și oameni care sunt deranjați de adevăr și caută cu toate puterile, să-l anihileze. Chiar dacă oamenii se opun unității, Spiritul este mai tare și-i va ajuta pe cei care cred, să realizeze o comuniune deplină cu Dumnezeu și de asemenea, între ei.

I. Cincizecimea: Spiritul, Mijlocitorul comuniunii

Lecturând Faptele Apostolilor 2, 1-11 ne punem întrebarea: cum de acei oameni, de limbi diferite, au putut să asculte mesajul ucenicilor, fiecare în limba proprie? Cum de apostolii, mai înainte, dezorientați și fricoși, deodată au început să predice Învierea? Cum de s-a schimbat atât de radical situația? Ce i-a determinat să aibă atâta încredere și curaj, încât să nu le mai fie frică?

Din Evanghelie, cunoaștem că Isus i-a trimis pe apostolii Săi la propovăduire, la fel cum Tatăl, L-a trimis pe El. Până când Isus a fost cu ei pe pământ, Domnul era sprijinul, apărătorul și consolatorul lor. După înălțarea Sa, Spiritul Sfânt îi va lua locul, fiind noul Consolator… Niciodată ucenicii nu vor vorbi în numele lor personal, ci întotdeauna în numele lui Isus, prin mijlocirea Spiritului, pe care Dânsul și Tatăl l-au dăruit. Cu alte cuvinte, datorită Spiritului, ucenicii devin martorii și mărturisitorii lui Isus.

Chiar dacă în urma Înălțării la cer, s-ar părea că Isus se desparte de ucenici, în mod definitiv, la Cincizecime, Dânsul demonstrează din nou, că își respectă “promisiunile”: “Încă puțin și nu Mă veți vedea, dar peste puțin, Mă veți vedea“. Isus nu-i lasă singuri, ci le trimite un dar, care le va permite să-L simtă prezent și aproape, chiar dacă nu-L pot vedea sau atinge. Această legătură apropiată – prin mijlocirea Spiritului – îi ajută pe ucenici să nu le mai fie frică și să vestească tuturor că Isus a Înviat, pentru mântuirea noastră și S-a suit la Cer, ca să pregătească tuturor, un loc de cinste.

Sărbătoarea “Cincizecimii“, vine de grecescul “Pentecoste” și înseamnă “a cincizecea zi”. În trecut era o sărbătoare a evreilor apoi, a creștinilor.

Cuvântul “cincizecime” era folosit pe vremuri de evrei, pentru a desemna sărbătoarea culesului grâului. Într-un timp succesiv, sărbătoarea va comemora Alianța de pe Sinai, dintre Dumnezeu și poporul Său, înscrisă pe cele două table ale Legii; două, deoarece una o păstrează Dumnezeu, iar cealaltă poporul, reprezentat de Moise; două, pentru că este vorba de un pact care obligă ambele părți. Sensul creștin al sărbătorii derivă de aici: dar acum Alianța Bisericii cu Dumnezeu este în Spirit Sfânt, dar nou, care pătrunde în fiecare om și-i dă posibilitatea să fie fidel iubirii Domnului, care bucură inima oamenilor și cultivă relația lor cu Dumnezeu.

Dacă în VT “numărul 50″ era simbolul împlinirii unui timp, al încheierii unei epoci, al meditării la binefacerile Domnului din trecut – pentru ca omul să se încreadă în ajutorul lui Dumnezeu în vederea unui nou început… Cincizecimea ne spune că timpul lui Isus pe pământ s-a încheiat și începe timpul Bisericii, timpul omului, al Spiritului. De fapt, în creștinism, sărbătoarea cade la 50 de zile după Paști și comemorează pogorârea Spiritului Sfânt peste apostoli, posibilitatea pe care Dumnezeu o dăruiește oamenilor ca să trăiască legământul Alianței în iubirea Sa. Este o sărbătoare mobilă, care depinde strict de data Paștilor.

II . Spiritul Sfânt: artizanul comuniunii și dătătorul vieții

Dacă în Cartea Facerii, Dumnezeu l-a creat pe om prin suflarea Sa, acum Isus – prin trimiterea Spiritului – apare ca și Creatorul “omului nou”, liber de păcate și de rău. De fapt, cuvintele care însoțesc gestul simbolic al “suflării” (cfr. Io. 20, 19-13) arată acest lucru: “Celor care le veți ierta păcatele, vor fi iertate“. Prin Botez și Spovedanie, Biserica dăruiește oamenilor o viață nouă, bazată pe puterea Spiritului Sfânt, “Domnul și de viață făcătorul“, cum mărturisim în Simbolul Credinței.

De fapt, experiența creștinului nu constă atât în cunoaștere, ci în puterea Spiritului lui Cristos. De aceea, creștinul nu poate fi comparat cu un om de știință, fiind un om plin de Spirit care emană lumină și bucurie prin tot ceea ce face. Apostolul Pavel spune în acest sens: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” și “Roadele Spiritului sunt iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea și stăpânirea de sine“. Dacă nu mai putem să adăugăm ceva la darurile Spiritului, avem posibilitatea – eliminând păcatele noastre – să permitem acestor daruri să ne reînnoiască viața.

Când au primit darul Spiritului Sfânt, apostolii au vorbit în limbi și au răspândit iubirea lui Dumnezeu. Observăm că, în urma coborârii Spiritului, oamenii reușesc să comunice între ei. Acest lucru ne arată că este vorba de un Spirit, cu mult diferit de “spiritul” nostru certăreț sau, incapabil de dialog.

Cuvântul “Spirit“, vine de la latinescul “spiritus”, vânt, suflare, dar în mod special, “energie”. Este vorba de o energie (putere) diferită de a noastră, capabilă să reîmpace omul cu Dumnezeu și pe oameni între ei, adică să creeze o comuniune, acolo unde înainte nu exista nici un fel de înțelegere… Chiar persoane de naționalități diferite pot înțelege vorbele apostolului Petru (cfr. F.Ap. 2, 1-11). Acest lucru înseamnă că pogorârea Spiritului Sfânt dă viață unei comunități în care, fiecare poate să se încreadă în ajutorul celorlalți, deoarece comunicarea dintre membrii ei se bazează pe iubirea frățească…

Acest fapt caracteriza prima comunitate a creștinilor, căci cei care au primit Spiritul au devenit mai atenți la nevoile semenilor lor, înlăturând diferențele, distanțele și barierele sociale dintre: bogați și săraci, evrei și păgâni, patroni și sclavi… La urma urmei, Spiritul ajută pe cel care-L primește, să depășească singurătatea. Astăzi există “grupuri” de tot felul, dar singurătatea continuă să-i apese pe membrii grupului, pentru că puterile strict omenești nu sunt îndeajuns, pentru a construi o relație autentică cu Dumnezeu.

Iată că Isus promite că va trimite un Mijlocitor. Comunicarea între noi și, între noi și Dumnezeu, nu se realizează în plinătatea ei, fără un Mediator. De fapt, Spiritul – ca Intermediar – ne ajută să depășim limita noastră umană și să comunicăm cu alții. Spiritul coborât peste ei arată că evenimentele de la “Turnul Babel“, dezbinarea oamenilor și “conflictul” lor cu Dumnezeu, au fost biruite!

III. Isus și frica

Prezentându-se apostolilor, Isus le dăruiește pacea, îndemnându-i să nu le fie teamă!

Frica are și o latură bună atunci când ne avertizează că ne paște un pericol, prevenindu-ne să fim mai atenți. Totuși, de multe ori avem un sentiment de neliniște ireal, de exemplu: nu este sănătos se ne înspăimântăm de ce se va putea întâmpla mâine sau în viitor. Frica privește prezentul, dar dacă ne gândim la pericolele viitoare, cu siguranță trăim condiționați de teamă, în chip bolnav.

Neliniștea este o componentă a naturii umane. Cei care susțin că nu le este frică, sunt cei mai îngroziți, încât le este teamă și să se gândească la acest fenomen. Trebuie să știm că frica nu este un dușman, ci un oaspete pe care îl putem primi în casă, convinși de faptul că noi suntem mai tari decât acest sentiment. De fapt, apostolilor înfricați, Isus le spune: “Cum Tatăl M-a trimis, la fel, Eu vă trimit pe voi“… chiar dacă vă este frică, mergeți în lume și vestiți Evanghelia, căci Eu v-am dat o putere care este mai mare decât teama voastră.

Dacă teama ne blochează și ne determină să ne închidem în noi înșine, Isus ne cere să ieșim, să înfruntăm frica. Când apostolii îl vor asculta, vor vesti Evanghelia în lumea întreagă, nu pentru că erau neînfricați, ci pentru că teama nu îi mai oprea și nu determina alegerile lor de viață.

O femeie trebuie să-i vorbească soțului, dar din cauza fricii, tace. Isus îi spune să îi vorbească, chiar dacă îi este teamă. Ea trebuie să învețe să comunice. Lipsa comunicării este “drogul” care dezbină familiile.

Ne este frică de ce zice lumea și atunci ne închidem în casă. Isus ne spune să ieșim afară. Să nu ne lăsăm condiționați de părerile răutăcioase ale lumii să ne debarasăm de ele. Un bărbat a descoperit că niciodată nu și-a iubit soția cu adevărat, dar îi este teamă să-i spună, ca să nu rămână singur. Isus îi spune să comunice și să se lase ajutat. Nesinceritatea împiedică dezvoltarea, creșterea dar și ucide relația de iubire

Și lui Isus i-a fost frică. Uneori pleca, se ascundea… În ultimele zile din viața Lui, teama L-a determinat să transpire sudori de sânge. Dar mereu a mers mai departe. Nu i-a permis fricii, sau ispitei, să-i blocheze misiunea.

IV. Cenacol și “suflarea”

În Cenacol, cel care intră pe neașteptate este Isus, cel Înviat. El dăruiește tuturor – nu doar apostolilor – pacea, care aduce armonie în viața omului și în lume, înlăturând orice teamă.

Cenacolul, locul în care ucenicii se aflau, era un adăpost sigur, acolo erau apărați, feriți de pericole, dar dacă ar fi rămas în acel spațiu, n-ar fi putut renaște, n-ar fi putut trăi, n-ar fi putut predica mântuirea, n-ar fi ascultat de Domnul, la urma, urmei.

Asemenea apostolilor, toți suntem convinși că este bine să ne adăpostim la umbra unui loc sigur, dar observăm că nu este chiar așa. Isus ne învață că nu trebuie să ne lăsăm condiționați de frică! Pogorârea Spiritului, este sărbătoarea încrederii în Isus, care ne spune: “Acum ieșiți pentru că aveți puterea să faceți acest lucru. Eu sunt cu voi. Spiritul Meu este în voi și cu această putere ieșiți și faceți ceea ce trebuie“.

Isus a suflat peste ei. “A sufla” peste cineva, înseamnă a-i transmite ceea ce avem mai intim în noi. În greacă “a sufla” (emphysao) exprimă același cuvânt, care s-a folosit în Cartea Facerii, când Dumnezeu a creat lumea. Prin gestul Său, Isus ne arată că Dumnezeu ne dă puterea Sa creatoare și iubitoare: noi avem aceeași putere a lui Isus. Conștienți de această forță divină care locuiește în noi, nu ne mai putem plânge (scuza) că nu putem face nimic, că nu suntem importanți, că suntem un nimeni…

Din păcate, frica de a greși și neîncrederea în capacitățile proprii, ne opresc să facem ceva bun. Trebuie să știm că suntem puternici, pentru că Spiritul lui Dumnezeu există în noi și ne dă forță. Când un om se vaietă că este neputincios, neagă prezența Spiritului din el. Când se scuză că este slab, fragil și nu poate să facă ceva bun, oferă spațiu diavolului, ca să-i stăpânească viața.

Dacă multe persoane nu-și dau seama de puterea divină pe care o au, una dintre cauze este că “puterea” responsabilizează omul, dar el nu dorește să-și împlinească datoria.

Dacă Spiritul locuiește în mine, înseamnă că trebuie să fiu atent față de calitățile și resursele mele. Oamenii au multe bogății, calități, dar nu și le dezvoltă. Calitățile noastre sunt asemenea copiilor: trebuie să le îngrijim, iubim, ascultăm și să investim în ele. Dacă ne preocupăm să ne dezvoltăm calitățile, nu numai că vom fi fericiți, ci ne vom simți bogați, deoarece bogăția mea… sunt eu. Dacă îmi respect calitățile, mă iubesc. Însușirile omului sunt asemenea unei flori: dacă nu este îngrijită, se ofilește.

Multe persoane sunt nefericite, pentru că fac multiple lucruri, dar nu se dezvoltă sau modelează pe ele însele. Sunt preocupate să producă bogății, să-și formeze o imagine, să-și mărească depozitul bancar. Creează în exteriorul lor, dar nu se maturizează sufletește. Dezvoltă afaceri, dar nu se transformă ca persoane. Au bogății în jurul lor, dar nu în suflet, care le este trist și gol.

V. Iertarea păcatelor

Isus își conștientizează ucenicii, de puterea pe care o au: “Cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi, cărora le veți ține, ținute vor fi“. Prin urmare, avem două posibilități: să iertăm, asemănându-ne Domnului sau, să ținem în noi, sinucigându-ne.

Un om și-a înșelat soția, pentru că se depărtase de el. Apoi a înțeles că o iubește și s-a reapropiat de ea, dorind să reconstruiască o relație mai afectuoasă, bazată pe dialog și înțelegere. Soția nu dorește să-l ierte. Este clar că se simte rănită, jignită. Ce să facă? Dacă nu iartă, dacă se răzbună… va continua să sufere, iar trădarea soțului îi va umple viața de venin și amărăciune… Dar poate să ierte: “Într-adevăr, m-ai jignit. Dar ce a fost, a fost. Vino să refacem căsnicia noastră, armonioasă. Eu am înțeles că dacă relația noastră era puternică, tu nu deviai. Nu ești tu singurul vinovat. Tu ai priceput acest lucru?

Un om a fost amăgit de fratele său, când își împărțeau moștenirea. Nu reușește să accepte că fratele său iubește mai mult banii, decât pe el. Nu mai poate schimba lucrurile. Ce să facă? Să ierte? Sau să se trezească în fiecare dimineață cu gândul la acest fapt care îi distruge viața? Să continue să urască toată viața? Să nu mai se încreadă în nimeni, pentru că a fost trădat chiar de către cei din familia sa? Sau poate să ierte. “Într-adevăr, fratele meu m-a rănit, dar nu vreau să permit nimănui să-mi amărască inima, nu doresc ca această durere să se abată peste toată viața mea. M-a înșelat, dar aceasta este problema lui. Eu vreau să iert, să alung ura din sufletul meu, altfel această ură va curma viața mea“.

Iubiților! Iertarea este un stil de viață care se experimentează zilnic, pornind de la cele mai mici lucruri… Tu ai primit puterea acesta. Într-adevăr: nu poți evita rănile și jignirile pe care alții ți le cauzează, dar poți să ierți si să trăiești în pace. Prin urmare, iartă! Iartă dacă cineva te-a jignit, dacă te-a criticat, dacă nu te-a ajutat. Iartă și mergi înainte. Ceilalți pot să ne rănească, dar dacă noi nu-i iertăm, ne umplem inima de “venin”, ură, nemulțumire și neliniște.

Trebuie să profităm de faptul că iertarea stopează răzbunarea și readuce pacea în inimi. H. Lacordaire spunea: “Vrei să fii fericit pentru o clipă? Răzbună-te. Vrei să fii fericit pentru totdeauna? Iartă“. Amin.

Ritul bizantin