Start > Ritul bizantin > Isus, Mijlocitorul nostru

Isus, Mijlocitorul nostru

28 April 2010
2,393 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VII-a după Paști (A Sfinților Părinți de la Niceea)

Din conținutul rugăciunii “dureroase” pe care Isus o înalță Tatălui, după ultima cină luată în compania apostolilor, ceva îi umple inima de bucurie: Mântuitorul știe că și-a împlinit misiunea și că omul, dacă vrea, poate să-L afle pe adevăratul Dumnezeu și să moștenească viața veșnică: “cunoașterea” Tatălui.

Cunoscând că sunt numeroase piedicile în calea noastră spre mântuire, înainte de a pleca din lume, Isus mijlocește pentru noi la Tatăl. Isus se roagă pentru viața veșnică a tuturor oamenilor, o viață care nu este nimic altceva decât cunoașterea lui Dumnezeu, a Poruncilor și practicarea lor.

Prin cuvintele: “Tată, a venit ceasul” (adică patima, moartea și învierea), Mântuitorul ne arată că în mijlocul greutăților, El nu uită de prezența Tatălui în viața Sa, dar în același timp nu uită nici de oameni, pentru care își va da viața… Chiar dacă trece prin cele mai dramatice momente ale vieții Sale, își face timp pentru noi: uitând de Sine, se gândește și se roagă pentru toți oamenii.

Evanghelia după Ioan ne spune care este sensul biblic al verbului “a preamări“. “Mărirea” Tatălui înseamnă manifestarea lucrării Sale mântuitoare gratuite pentru toți oamenii. De fapt, pe cruce Isus îl “preamărește” pe Tatăl, demonstrând dubla Sa iubire: față de Dumnezeu și față de noi. Pe cruce, Dumnezeu a arătat că ni s-a dăruit în totalitate, atunci când a sacrificat pe singurul Său Fiu, pentru noi (cfr. Rm. 8, 32). Pe cruce, Isus a arătat că îi iubește pe ai Săi, până la capăt (cfr. Io. 14, 1). De fapt, împlinindu-și misiunea, Isus a dăruit viața veșnică tuturor oamenilor, prin patima și Învierea Sa și astfel L-a “preamărit” pe Tatăl!

Cerul- în VT- este locul unde locuiește Dumnezeu. Ochii lui Isus sunt “ridicați” către cer: este atașamenul Celui care-L imploră pe Tatăl în favoarea oamenilor pe care I i-a dat, iar dacă acum Tatăl dorește să-L preamărească pe Isus-omul, Mântuitorul îi cere să-i preamărească și pe aceștia. Mijlocirea lui Isus este consecința iminentei Sale plecări la Tatăl. De fapt, prin ea, Mântuitorul ne-a încredințat în mâinile Tatălui. Prin tot ceea ce a făcut, Cristos a urmărit să-L “preamărească pe Tatăl”, adică să ni-L facă “cunoscut” nouă, să ne pună în relație cu El, Singurul în care omul își află bucuria.

Isus, ridicându-și ochii la cer, ne cheamă să nu mai rămânem cu privirea fixată doar în problemele și preocupările noastre, ci să o “înălțăm” către Tatăl, adică să cugetăm după logica iubirii și a dăruirii, prezentă în comuniunea Sfintei Treimi!

Rugăciunea lui Isus este pentru Sine, pentru ucenici și pentru cei care vor crede, datorită predicării apostolilor.

Rugăciunea este “puterea” celor slabi, strigătul celor săraci, singura speranță a pământenilor. Isus cere Tatălui -pentru cei cărora le-a dat misiunea de a-L predica- nu putere, nu curaj, ci să rămână uniți cu El, căci din această comuniune vor primi toate cele necesare menirii lor… Cât de adevărate sunt cuvintele: “Viața ta este un cadou pe care Dumnezeu ți l-a dat și nu o putere de dominare și stăpânire peste alții“. Puterea adevărată este a lui Isus, ne spune Evanghelia, iar Domnul ne invită să facem fapte bune, nu din interes, ci din solidaritate cu El.

Dacă mulți oameni, înainte de a muri își fac un testament, ultimele lor cuvintele vor rămâne bine întipărite în inimile descendenților. În pericopa de astăzi, rugăciunea lui Isus este ceva mult mai mult decât un simplu testament: un discurs prietenesc, un text pe care suntem chemați să-l citim cu “inima”, nefiindu-ne îndeajuns întreaga viață -pentru a pătrunde în adâncul bogăției sale- deoarece “testamentul” Mântuitorului exprimă dorința cea mai importantă a Sa, cu privire la noi: mântuirea sau intrarea în bucuria Tatălui.

Cristos precizează că rugăciunea Sa este pentru cei care cred și nu pentru cei care trăiesc în întuneric, pentru că aceștia se exclud singuri de la sfințenia vieții și de la darul mântuirii, refuzând să primescă mesajul revelat și relevant al Fiului lui Dumnezeu. Prin urmare, Isus nu se roagă pentru “puterile” rele care luptă împotriva Sa și a Tatălui, ci se roagă pentru ai Săi, pentru că îi iubește cu o dragoste concretă, imensă și puternică (cfr. Io. 13, 1). Îi încredințează Tatălui, pentru ca să-i apere în numele Său, pentru că sunt ai Săi, sunt proprietatea Sa, căci Tatăl și Fiul au totul în comun: “Toate ale Tale, sunt ale Mele și ale Mele sunt ale Tale“.

“Cunoașterea”, în sens biblic, este un cuvânt sinonim cu comuniunea vitală, intimă. “A cunoaște” înseamnă “a locui”, a pătrunde, a intra într-o viață de calitate superioară: viața lui Dumnezeu, unde totul se schimbă și ia forma infinitului, a veșniciei, a plinătății… Este ceea ce inima noastră dorește de fiecare dată, atunci când aspiră la mai mult, la infinit. Isus ne-a dat posibilitatea realizării acestei dorințe înscrise în inima noastră, oferindu-ne iubirea divină.

De obicei, onorăm o persoană importantă. Isus pe pământ fiind, L-a “preamărit” pe Tatăl, adică a explicat oamenilor că Tatăl este cel care are grijă de ei; Cel care îi recunoaște ca fii iubiți și le spune că nu sunt orfani, ci au un Tată care îi iubește și de aceea, pot iubi și ei.

Fiecare om are o valoare și demnitate infinită, fiind fiul lui Dumnezeu. Această afirmație o putem înțelege mai bine, din dialogul dintre o prințesă și îngrijitoarea sa. Supărată că servitoarea nu a dorit să-i împlinească un moft, prințesa a spus: “Dacă ai ști a cui fiică sunt, altfel m-ai trata…” Slujnica îi răspunde: “Dacă ați ști că eu sunt fiica lui Dumnezeu, v-ați gândi bine înainte de a mă face să-mi pierd răbdarea cu mofturile dumneavoastră“.

La v. 6 Isus vorbește despre apostolii pe care i-a primit de la Tatăl și care, pentru El sunt un dar prețios. Aceștia sunt “proprietarea” Tatălui, însă i-au fost dăruiți lui Isus. Lor, Isus le-a descoperit “numele” Tatălui și va continua să-L facă înțeles, pentru ca iubirea Lui să fie mereu în ei (cfr. Io. 17, 26). “Numele” Tatălui indică persoana lui Dumnezeu, care are ca și specific calitatea de Tată, fiind izvorul vieții divine a Fiului, Cel care manifestă imensa iubire a Tatălui pentru lume (cfr. Io. 3, 16).

Când Isus le-a spus apostolilor că Dumnezeu este Tatăl, ucenicii au reacționat, păstrând în inimi cuvântul Său, crezând în chip concret în Domnul și demonstrând în mod serios că-L iubesc pe acest Tată. Isus a primit în dar de la Tatăl totul și, toate câte le-a primit, le-a dat apostolilor Săi. Aceștia cred și faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu, trimis în lume de Tatăl (cfr. v. 8).

Cum Tatăl este preamărit în Fiul (cfr. Io. 13, 31-32; 14, 13), la fel și Fiul este preamărit în apostoli (cfr. Io. 17, 10) prin predicarea lor, posibilă datorită prezenței Spiritului Sfânt în inimile lor (cfr. Io. 15, 26-27).

Tată sfânt, păzește-i în numele Tău…“. Prin aceste cuvinte, Isus transformă preocuparea Sa pentru apostoli, în rugăciune: “ca ei să fie una, precum suntem noi“. Tot ceea ce Isus face în viața Sa, se împlinește în “numele” lui Dumnezeu, fiind Cristos manifestarea acestui “nume”.

Numele lui Dumnezeu este YHWH. Pe timpul lui Isus acest nume nu se pronunța, fiind înlocuit de Adonai, Kyrios, Domnul. Petru, în predica sa de la Rusalii, îl va chema pe Isus: Domnul (cfr. F.Ap. 2, 36). Și apostolul Pavel îl va numi pe Isus, Domnul (cfr. Fil 2, 11). Acesta este “Numele care este mai presus de oricare alt nume” (cfr. Fil 2, 9), YHWH (Iahwe), numele lui Dumnezeu, în Isus Cristos a primit un “conținut” concret! Unitatea trebuie formată în jurul acestui Nume: “Cât timp eram cu ei îi păzeam în numele Tău, ce mi l-ai dat Mie și i-am păzit…” (Io. 17, 12 ).

Isus dorește ca să fie unite comunitățile creștine, pentru ca să reziste înaintea lumii care le urăște și le persecută. Căci poporul unit în jurul numelui lui Isus, niciodată nu va fi biruit. Iar rămânând uniți în Isus, creștinii, la judecata cea de pe urmă, vor putea experimenta plinătatea bucuriei divine, intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Amin.

Ritul bizantin