Predici

Este un adevăr de credinţă – întemeiat deci pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie – că omul poate cunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi atributele Sale, desăvârşirea Sa unică, chiar şi numai cu lumina naturală a minţii, prin considerarea admirabilei ordini şi finalităţi din universul mic şi din universul mare. Aceasta ne-o spune limpede Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani, unde le reproşează păgânilor vina de a nu-L cinsti pe Dumnezeu, deşi L-au cunoscut, “căci” – spune el – “ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este arătat întru ei, pentru că le-a arătat Dumnezeu. Pentru că cele nevăzute ale Lui (adică însuşirile Lui, n. n.) de la facerea lumii s-au făcut cunoscute din făpturi şi se văd precum şi veşnica lui putere şi înţelepciune, ca ei să nu poată avea cu ce să se apere” (Romani I, 19-20). Omul poate cunoaşte, de asemenea, şi numai cu mintea, şi alte adevăruri de credinţă necesare pentru mântuire – de exemplu nemurirea sufletului şi existenţa răsplatei şi pedepsei în cealaltă viaţă. Dar el nu poate cunoaşte şi pătrunde numai cu mintea misterele, de pildă Sfânta Treime, Întruparea şi transsubstanţierea, precum şi alte adevăruri ce privesc modul cum trebuie să-L slujim pe Dumnezeu pentru a ne atinge scopul: mântuirea veşnică.

Toate acestea ni le-a descoperit Dumnezeu prin trimişii şi profeţii Săi, iar mai pe urmă prin însuşi Fiul Său întrupat care a spus despre Sine: “Cel ce Mă vede pe Mine Îl vede pe Cel ce M-a trimis” (Ioan XII, 45). El ni L-a descoperit pe Tatăl şi ne-a arătat calea spre Dumnezeu şi mijloacele prin care ajungem să ne unim cu El.

Poporul ales de Dumnezeu ca să i Se descopere şi să beneficieze primul de mântuirea adusă de Fiul Său a fost poporul evreu. În sânul lui a luat trup omenesc şi de la el trebuia să treacă Evanghelia la celelalte popoare. Cum a răspuns el acestei chemări ne-o ilustrează Parabola lui Isus consemnată de Sfântul Matei în evanghelia duminicii de azi.

Stăpânul viei din parabolă este Dumnezeu. El a făcut tot ce se putea face ca via Sa, adică poporul ales, să-I aducă roadele ce I se cuveneau. Îngrăditura, teascul, turnul construit în vie, înseamnă grija şi predilecţia cu care Dumnezeu a ocrotit dintru început, de-a lungul istoriei, acest popor. L-a scos din robia egipteană, l-a condus prin deşert spre Pământul făgăduinţei, procurându-i în mod miraculos cele necesare existenţei şi scoţându-l biruitor din luptele cu neamurile păgâne. În schimbul grijii Sale părinteşti nu îi cerea decât să rămână credincios legământului încheiat cu Avraam, strămoşul lui.

Cum a răspuns acest popor la tot ce a făcut Dumnezeu pentru el, ne-o spune în continuare Evanghelia. Când a sosit vremea recoltei, Stăpânul viei Şi-a trimis slujitorii să-I aducă rod din vie. Dar lucrătorii pe unul l-au omorât, pe altul l-au bătut, iar pe celălalt l-au ucis cu pietre. Alte sluji au avut aceeaşi soartă. E vorba de trimişii din Vechiul Testament. Profetul Ilie a fost persecutat şi silit să se refugieze în pustiu din cauza regelui Ahab şi a reginei Idolatre Izabela care instaurase cultul zeilor Baal şi Astarta; profetul Ieremia a fost nevoit să ia calea exilului; profetul Isaia a fost tăiat în două cu ferăstrăul din ordinul regelui Manase; Zaharia, ultimul profet al Vechiului Testament, a fost omorât în templu. Regii au trăit toată gama dezordinii morale.

În cele din urmă, Însuşi Fiul Stăpânului divin al viei, trimis la poporul ales ca să-l mântuiască, a fost răstignit ca cel mai mare răufăcător, astfel că pe drept întreabă Dumnezeu prin Isaia profetul: “Ce aş mai fi putut face viei mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut struguri sălbatici când Eu mă aşteptam să facă struguri buni?” (Isaia V, 4).

Soarta ce îi va fi rezervată acestui popor după atâta infidelitate, nerecunoştinţă şi împietrire faţă de bunătatea şi îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, o prevesteşte cu amărăciune Mântuitorul cu prilejul intrării triumfale în Ierusalim în Duminica Floriilor, când, privind oraşul, “a plâns pentru el, zicând: «De ai fi priceput şi tu în această zi a ta cele ce sunt pentru pacea ta! Iar acum s-au ascuns de la ochii tăi. Pentru că vor veni zile asupra ta şi vor pune vrăjmaşii tăi scut împrejurul tău şi te vor înconjura şi îmbulzi din toate părţile şi te vor face asemenea cu pământul şi nu vor lăsa în tine nici piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale»” (Luca XIX, 41-49). Aceeaşi soartă dramatică i-o prevesteşte Isus şi în Evanghelia după Matei: “Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi precum îşi adună găina puii sub aripi, şi nu ai vrut. Iată vi se va lăsa casa pustie” (Matei XXIII, 27-28). Da, pustie, şi nu a rămas piatră pe piatră când oraşul a fost asediat şi templul distrus de generalul Titus, fiul Împăratului roman Vespasian, în anul 70 după Cristos.

Dumnezeu este primul care iubeşte şi ultimul care îşi îndreaptă iubirea în altă parte, atunci când chemările, îndemnurile harurilor Sale sunt respinse cu îndărătnicie de către păcătos. Dar nici atunci nu-l părăseşte, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea păcătosului. El îşi va încredinţa via altor lucrători, care îşi vor aduce roadele aşteptate. Îşi va forma un nou popor ales din toate neamurile pământului. Acest popor este Biserica Sa, făgăduită lui Avraam, întemeiată pe Petru şi propovăduită de cei doisprezece galileeni şi de urmaşii lor, Trupul Tainic al lui Cristos, Împărăţia spirituală ce începe aici şi se desăvârşeşte în Cer, şi în care, în cele din urmă, vor intra şi cei care au încetat de a fi poporul ales.

Iubiţi credincioşi, acum, aşadar, din mila lui Dumnezeu, noi suntem poporul ales; fiecare din noi am devenit o viţă din via Lui, pe care suntem chemaţi s-o cultivăm şi să-I aducem roadele aşteptate de El. Prin Sfântul Botez, în fiinţa noastră s-a vărsat viaţa divină a lui Cristos, harul sfinţitor; pentru sporirea şi rodirea acestei vieţi divine ni se pun la dispoziţie Sfintele Taine, mai ales Sfânta Pocăinţă şi Sfânta Euharistie care ne asigură harurile necesare pentru o viaţă curată şi suportarea crucii de fiecare zi. Din partea lui Dumnezeu nu mi-a lipsit nici o lumină, nici un har pentru a putea înainta în virtute, în unirea cu El. Sfântul Ioan Evanghelistul în prologul Evangheliei Sale ne spune despre Isus: “Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi şi am văzut mărirea Lui, mărire ca a unuia născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr (…). Că din plinătatea Lui noi toţi am luat şi dar peste dar” (Ioan I, 14, 16). Am primit deci prisos de haruri.

Cum am răspuns acestei iubiri infinite? Ce am făcut cu darurile oferite cu atâta generozitate? Cum am primit cuvântul Evangheliei Sale? Ce roade am adus până acum şi ce trebuie să fac, începând chiar de azi, pentru ca viţa care sunt eu să-I aducă Stăpânului meu ceresc struguri în loc de aguridă?

Înainte de a răspunde, trebuie să facem câteva precizări. În primul rând, să nu pierd din vedere nici o clipă că principiul din care izvorăşte viaţa mea de creştin este harul sfinţitor care îmi transmite viaţa divină, viaţa Sfintei Treimi. Fără acest har sufletul este mort pentru Cer, precum trupul este mort fără suflet, astfel că orice gând bun, orice dorinţă, orice faptă, oricât de bună ar fi ea din punct de vedere natural, omenesc, nu are nici o valoare, nici un merit înaintea lui Dumnezeu dacă nu izvorăşte din harul sfinţitor. “Fără harul lui Dumnezeu nu sunt nimic”, spune Sfântul Pavel. Urmează, de aci, că trebuie să depun toată strădania ca să-mi păstrez cu orice preţ acest har şi să-l sporesc prin conlucrarea cu harurile ajutătoare, îndeplinindu-mi îndatoririle impuse de iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de mine însumi. În toate să am intenţia curată, căutând în toate împrejurările voinţa lui Dumnezeu, în comportarea în familie, pe stradă, la şcoală, la birou, în întreprindere. Astfel vom deveni viţă roditoare, realizând îndemnul Sfântului Pavel: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, orice altceva faceţi, toate spre mai mare mărirea lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni X, 31 ). Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin