Start > Ritul latin > Duminica Floriilor (C)

Duminica Floriilor (C)

28 April 2010
1,128 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica Floriilor (Anul C)

Patima Domnului nostru Isus Cristos, după sfântul Luca (22,1-23,56)

Această duminică, care deschide săptămâna sfântă, ne introduce deja în miezul misterului pascal atât prin liturgia specifică acestei sărbători (în care procesiunea cu ramuri îi conferă originalitate), cât mai ales prin textele biblice propuse spre meditare, texte care, în unanimitate, schițează, pentru Isus Cristos, chipul servitorului suferind ce împlinește cu fidelitate voința Tatălui. Această împlinire a voinței Tatălui este reliefată în impresionanta frescă a Patimii Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca (în acest an liturgic, C). Într-adevăr, de la un capăt la celălalt Isus ne apare “față în față” cu Tatăl: Tată, … nu voia mea, ci a ta să se facă… Tată, iartă-i… Tată, în mâinile tale îmi încredințez sufletul… (22,42; 23, 34.46) De la un capăt la celălalt, relația Fiului cu Tatăl este dialog și rugăciune către care omul răufăcător este chemat să se deschidă: Astăzi vei fi cu mine în paradis (23,43; tu și eu sunt protagoniștii unui nou legământ).

Noul și veșnicul Legământ pare să se afle în inima acestor capitole în care sfântul Luca ne dezvăluie evenimentul cel mai sumbru și în același timp cel mai luminos al istoriei noastre.

Cina pascală (22,1-38) în care se împarte Trupul jertfit și Sângele vărsat luminează în mod profetic cele două momente ale Pătimirii. Într-un prim moment Fiul omului pleacă, fiind deja vândut (22,22), Și ieșind, Isus a mers către Muntele Măslinilor (22,39). Imediat puterea întunericului îl învăluie, iar trădările se înmulțesc. Totul se țese din tăcere, umilire și întuneric. Odată cu 22,66 se intră în cel de-al doilea moment când, făcându-se ziuă, totul devine public și criminal: compariția lui Isus în fața sinedriului și mai apoi a lui Pilat și a lui Irod, urmată de urcarea muntelui Calvar. Acest moment se încheie cu cuvintele prin care Isus se încredințează Tatălui, Tată, în mâinile tale îmi încredințez sufletul… (23,46).

Întreaga durată a agoniei și a morții lui Isus ni se înfățișează ca o lungă rugăciune. Începută în bezna și în părăsirea de pe Muntele Măslinilor, ea se încheie în “liturgia” Calvarului la care toți iau (luăm) parte, fiecare jucându-și rolul.

La sfârșitul Pătimirii mântuitoare a lui Isus Cristos, trupul său este depus într-un loc în care nimeni nu a mai fost așezat vreodată și aceasta exact în momentul în care luminile sabatului încep să strălucească. Ele anunță deja începutul noii creații. Oare nu acesta ar fi motivul pentru care trupul Domnului nu mai trebuie căutat în mormânt?

Pentru cei care știu să citească, această frescă a Pătimirii mântuitoare a lui Isus Cristos cuprinde în ea sensul istoriei noastre. Acest sens ne este sugerat de faptul că lumina marelui sabat începe să strălucească deasupra unui trup cufundat în inima pământului și pe care nu-l putem afla. El este atât de cufundat în inima lumii încât nu va mai putea fi aflat vreodată. Acolo, aidoma bobului de grâu, va aduce mult rod, cel al noii creații.

Ritul latin