- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Cel care-și află un loc în biserică

Posted By pr. Alessandro Pronzato On April 9, 2010 @ 9:37 pm In Ritul latin | No Comments

“Mulțimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din cetățile vecine și aducea pe cei bolnavi și pe cei chinuiți de duhuri necurate; și toți se vindecau” (Fapte. 5, 12-16)
“Eu sunt Afla și Omega, cel dintâi și cel de pe urmă.” (Apoc. 1, 9-13; 17-19)
“… ferice de cei ce nu au văzut și au crezut.” (In. 20, 19-31)

Liturghia Cuvântului de astăzi ne dă unele indicații pentru a înțelege realitatea bisericii. Grandioasa vedenie, cu care începe Cartea Apocalipsului (lectura a II-a) își are tonalitatea ei tipic pascală. Fiul Omului se află la mijloc ca personaj principal. Chipul său are un relief excepțional în tot Apocalipsul, spre a ne da ideea lui Cristos cel înviat de față, printre oameni, și activ în lucrarea cea de toate zilele a bisericii. Este Cristos cel biruitor care triumfează asupra răului din lume. Cristos, Mielul jertfit, reprezintă așadar, centrul luminos și dinamic al Apocalipsului.

Vedenia de astăzi începe cu un fenomen sonor (“Am auzit înăuntrul meu un glas puternic”). Prin urmare, Domnul Cristos îi apare lui Ioan, îmbrăcat în maiestate și slavă, într-un context care depășește cultul imperial. Se află între șapte candelabre (șapte biserici). Foarte semnificativ Cristos din Apocalips este inseparabil de biserică, al cărui cap este al unei biserici răspândită în toată lumea. Iar cele șapte biserici nu sunt altceva decât mesajul Domnului, adresat celor șapte biserici. Isus nu este numai centrul unității lor, dar și izvorul luminii lor.

Fiul omului după ce a risipit frica ucenicului său, punându-și pe umărul lui mâna sa cea dreaptă, se prezintă ca cel ce trăiește. Așadar, vedenia nu e spre moarte, ci spre viață. Cel ce este viu nu poate fi decât izvorul vieții. El spune că este “cel dintâi și cel de pe urmă”, adică începutul și sfârșitul a toate. El a existat înaintea tuturor lucrurilor create, și reprezintă ultimul cuvânt, definitiv, a întregii realități existente. Mai ales El nu poate fi fixat în trecut, ci este Cristosul timpului de față, de astăzi: “Eu am fost mort, iar acum sunt viu pentru totdeauna și am putere asupra morții”. Iată, așadar, precizată semnificația stăpânirii lui Cristos asupra bisericii de astăzi. El este veșnicul înviat “cel viu”, izvorul și începutul a toate, care deține cheia vieții, are putere asupra a tot și toate. El este cel care judecă istoria.

La data când văzătorul din Patmos scria aceste rânduri, biserica se afla în toiul persecuției. Acum cuvintele sale, exprimă certitudinea că cel înviat întovărășește biserica chiar și prin întunecimi și prin furtunile cele mai mari. Și acesta reprezintă fundamentul speranței și garanția biruinței credinciosului. Biserica care este alături de Domnul ei nu poate fi niciodată biruită, chiar dacă succesele sale nu pot fi măsurate cu criteriile omenești. Așadar, biserica, mai înainte de a fi loc de cult, locul doctrinei, al moralei, al tradiției, al religiei ei, esențialmente este locul credinței în Cristos cel înviat. Biserica nu este caracterizată prin organizarea ei ca societate perfectă, ci prin lauda, care se înalță de la ea și este îndreptată către Mielul jertfit, care triumfează asupra întunericului și al morții.

Prima lectură, luată din cartea Faptele Apostolilor ne prezintă un cadru puțin idealizat al primei comunități creștine. În această perspectivă putem extrage schematic următoarele trăsături: – activitatea taumaturgică a apostolilor și mai ales a lui Petru; – unirea frățească în rugăciune și în viață; – favoarea populară, cu toată ostilitatea și ipocrizia cadrelor oficiale; – eficacitatea misionară. Toate acestea slujesc pentru a evidenția un fapt fundamental: “Prima comunitate creștină din Ierusalim s-a plasat pe calea propovăduirii publice, compusă din două elemente: “faptele și cuvintele”. Acum este timpul fraților.” (R. Fabris) Așa cum Isus din Nazaret a trecut “Bine făcând și însănătoșind”, tot așa fac și martorii săi calificați, care apar în felul acesta purtători nu numai ai mesajului Său, dar și a puterii duhului Său.

Sugestiv apare fapta lui Petru, care trece prin mijlocul pieții ticsită cu bolnavi, culcați pe pătucuri și saltele. Oamenii erau mulțumiți chiar și cu umbra Lui care să treacă peste ei.. Aici se poate observa o speranță molipsită de magie. Însă mai ales, umbra înseamnă poate norul care întovărășea și apăra poporul din vremea ieșirii din Egipt de arșița dogorâtoare a pustiului. Prin urmare, umbra simbolizează eliberarea de toate puterile răului, care îl țin în sclavie pe om. Aici avem posibilitatea de a fixa un al doilea element: “Biserica ca loc de eliberare”. Biserica luată ca sprijin de mângâiere pentru toți oamenii victimei ale suferinței, ale nedreptății și ale răului, sub diferitele sale forme. Biserica, drept loc de primire a celor săraci, a celor de pe treapta cea mai de jos a omenirii…

Cu toate acestea biserica nu este numai locul eliberării de relele fizice. Ea a primit de la Domnul Cristos și puterea de a elibera de răul care atacă ființa în totalitatea ei, care este păcatul. De aceea, scena descrisă în Faptele Apostolilor, este strâns legată cu apariția Domnului din Cenacol în seara Paștelui. Cel înviat spune: “Primiți pe Duhul Sfânt: căror le veți ierta păcatele, vor fi iertate, și cărora le veți ține vor fi ținute”. Prea puțin importă dacă în această privință au păreri diferite, dacă destinatarii acestui dar-putere sunt numai apostolii sau întreaga comunitate în complexul ei. Faptul este că pacea pe care le-o dorește cel înviat își află o expresie a ei fundamentală în posibilitatea reconcilierii oferite de biserică, posibilitate care devine în felul acesta locul eliberării definitive a omului.

Dar Evanghelia mai scoate în relief un al treilea element peculiar în structura bisericii: creșterea în credință. Spun creștere, pentru că Domnul Cristos înviat, îi întâlnește pe apostoli, care nu și-au trecut în întregime examenele credinței. Nu mă refer numai la Toma, cu toarte că ocupă un loc de frunte în Evanghelia de astăzi. “S-a arătat celor 11, pe când ședeau la masă și i-a mustrat pentru necredința și împietrirea inimii lor” (Mc. 16, 14). Acest aspect nu este un element psihologic ci teologic. De fapt, aici este vorba de a evidenția un aspect esențial al credinței pascale,departe de a fi rodul unei ușoare închipuiri, reprezintă o biruință pe care însuși cel Înviat, trebuie să o susțină asupra învoielii, care îi paralizase ucenicii, prietenii.

Aici se află de față toată biserica, cuprinsă progresiv de îndoieli, de rătăciri, de neatenția la strigătul credinței finale a lui Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” La rândul ei biserica este obligată de a exercita o pedagogie a credinței, care nu este o planificare a credinței cu scheme obligatorii, cu timpi de maturizare anume fixați, cu scadențe ultimative. Credința este lucrarea Duhului Sfânt în inima fiecărui om, nu produsul unor scheme de montaj. În favorizarea dezvoltării credinței, comunitatea trebuie să țină cont de ritmurile, de exigențele și de itinerariile fiecărui credincios. Dezvoltarea nu înseamnă dezvoltare, instruire și nici calificare. Punctul final de sosire este unic: “Domnul meu și Dumnezeul meu!”, însă căile de a ajunge până acolo sunt dintre cele mai diferite.

Biserica nu-i primește la dânsa pe cei desăvârșiți în credință, pentru că la urma urmei, de unde să-i iei? Sau ce înseamnă o adevărată credință? Și cine poate stabili cu exactitate care este credința cea mai curată din punct de vedere chimic sau teologic? Biserica își ține porțile larg deschise pentru toți aceia care cercetează, care caută, care întreabă, care se zbat în nesiguranță… O cercetare, o căutare trudnică, poate fi mai autentică decât o posedare a credinței, care provoacă somnolența și scleroza.

În biserică se află loc pentru cei dintâi ajunși, dar și pentru cei întârziați, așa ca Toma. De aceea, biserica este: locul credinței în puterea celui înviat; locul eliberării totale, de boală și păcat; locul dezvoltării. Putem adăuga că în creștinism mai există: Cristos, al cărui chip predomină; suferința; cercetarea sau căutarea. În realitate, acestea sunt semnele cele mai convingătoare pe care biserica trebuie să le prezinte dacă vrea să-și manifeste prezența în ea a lui Cristos cel înviat. Despre aceste semne se poate spune că au aceeași funcțiune ca cele scrise de evanghelistul Ioan în cartea lui: “… pentru ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele lui”.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2427/