Start > Ritul bizantin > Sfânta Taină a Euharistiei

Sfânta Taină a Euharistiei

22 September 2006
1,755 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica a VIII-a după Rusalii

Deși îmi place să cred că toți creștinii participă cu evlavia și credința cuvenită la Sfânta Jertfă a Liturghiei, s-ar putea întâmpla totuși ca unii dintre ei să se îndoiască sau să nu creadă că pe altar, sub ochii lor, în momentul consacrării, prin cuvintele rostite de preot, substanța pâinii și substanța vinului se transformă în substanța trupului și, respectiv, substanța sângelui Mântuitorului Cristos, astfel că sub umilele aparențe ale pâinii și vinului se află prezent însuși Isus Cristos, cu sufletul și trupul Său, cu dumnezeirea și omenirea Sa, oferindu-ni-Se ca hrană spirituală spre sfințire și chezășie a vieții veșnice. De aceea și acestora doresc să le vorbesc, în speranța că meditația ce o vom face împreună îi va pune cel puțin pe gânduri, iar Spiritul Sfânt, cu timpul îi va îndupleca să accepte acest mister.

Să plecăm de la minunea la care am asistat astăzi, ascultând fragmentul evanghelic citit.

După ce vestise cuvântul mântuirii zile în șir, timp în care vindecă nenumărați bolnavi, Isus, simțind nevoia de odihnă, intră cu apostolii în barcă și trecu de cealaltă parte a Mării Tiberiade, într-un loc pustiu. Poporul, setos de cuvântul Mântuitorului, îl urmă pe jos. Isus coborând din barcă și văzând mulțimea, începu din nou să-i vorbească. Se înserase. Ucenicii îl roagă pe Isus să lase mulțimea să plece ca să-și procure de mâncare, dar El, care spusese cândva: “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate celelalte vi se vor da pe deasupra” (Matei VI, 33), a vrut să ilustreze acest adevăr printr-o minune. Și, astfel, Isus sătură, cu numai cinci pâini și doi pești, cinci mii de bărbați, fără a mai socoti femeile și copiii.

Dar cum Isus nu săvârșise minunile în scopul de a satisface curiozitatea, și nici numai pentru vreun folos trupesc, ci în primul rând pentru ca oamenii să creadă în dumnezeirea Sa și să-L slujească pe Tatăl care L-a trimis, tot astfel a procedat și în cazul de față. Alinând foamea trupească, prin înmulțirea miraculoasă a pâinilor, Isus voia ca peste câteva ore, când le va promite o altă pâine, pâinea cerească, adică însuși trupul și sângele Său, în Sfânta Taină a Cuminecăturii, ei să creadă în acest mister și să se împărtășească spre a-și nutri sufletul și a-l mântui. A doua zi după minune, Isus se reîntoarce în Capernaum, urmat de aceeași mulțime, intră în sinagogă și Își reia cuvântarea cu un fel de reproș: “Mă căutați – le spune Isus – nu pentru că ați văzut minunea, ci pentru că ați mâncat din pâine și v-ați săturat. (…). Lucrați nu mâncare pieritoare, ci mâncarea ce rămâne în viața vecilor pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe acesta L-a însemnat Dumnezeu” (Ioan VI, 27). Și fiindcă evreii îi cer lui Isus o altă minune ca să creadă că El e trimisul lui Dumnezeu, mai mare decât Moise care le-a dat mană din cer părinților, care însă au murit, Isus le spune: “Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Aceasta este pâinea care coboară din cer, ca să nu moară cel ce va mânca din ea. De va mânca din pâinea aceasta va trăi în veci; și pâinea pe care o voi da este trupul Meu pe care îl voi da pentru viața lumii” (Ioan VI, 48-51). Nedumeriți, evreii se întrebau între ei: “Cum poate acesta să-și dea trupul să-l mâncăm” (Ioan VI, 52). Isus insistă: “Amin, amin vă zic, de nu ve-ți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui nu veți avea viață întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl voiu învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat mâncare și sângele Meu este cu adevărat băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el (…) și cel ce Mă va mânca pe Mine va trăi în Mine și Eu în el (…) și cel ce Mă va mânca pe Mine va trăi prin Mine. Și, precum Tatăl care M-a trimis este viu și Eu trăiesc prin El, tot astfel, cel ce Mă va mânca pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan VI, 53-57). Putea, oare, Isus să spună mai limpede că pâinea pe care promite că le-o va da este însuși trupul Său și însuși sângele Său, și că cine vrea să trăiască, să aibă viață veșnică, trebuie să se nutrească cu ele? Și drept dovadă că ascultătorii i-au luat cuvintele în sens literal, propriu și nu metaforic, ei, și chiar unii din învățăcei, L-au părăsit scandalizați. Or, dacă Isus ar fi intenționat ca expresia Sa să fie interpreată în sens figurat, nu i-ar fi lăsat să plece, ci le-ar fi explicat că, bunăoară, a mânca trupul Său și a bea sângele Său înseamnă doar a crede în El. Și “astfel” – spune Bossuet – “s-ar fi terminat și nu ar fi rămas nici o dificultate. Dar El nu o face, ci îi lasă și pe propriii Săi ucenici să plece și nu le spune nici un cuvânt” (Bossuet, Meditations sur lOEvangile, CŽne, 35 jour).

Acestă promisiune, cum știm, Isus și-o îndeplinește la Cina cea de taină când, luând pâinea în mâini, o binecuvântează, o frânge și o dă fiecărui apostol, zicând: “Luați, mc?ncați, acesta este trupul Meu (…)”. Apoi, luând paharul cu vin și binecuvântându-l, zice: “Beți dintru acesta toți, acesta este sc?ngele Meu (…)”, adăugând: “Faceți aceasta întru pomenirea Mea”. În clipa când a rostit “Acesta este trupul Meu” și “Acesta este sângele Meu”, pâinea, deși în aparență a rămas pâine, iar vinul, vin, în realitate substanța pâinii și substanța vinului s-au transformat în substanța trupului și substanța sângelui Mântuitorului. De aceea acest mister îl numim prefacere sau transsubstanțiere. Că, ceea ce se vede nu este pâine și vin, și nu este nici numai un semn sau simbol, ori amintire a trupului lui Isus, ci El însuși viu, cu trupul și sufletul Său, și cu Dumnezeirea și omenirea Sa, ne-o arată faptul că Isus a spus: “Acesta este trupul Meu” și nu “Aceasta este” sau “simbolizează” trupul Meu. Aceasta este Sfânta Euharistie, prima Sfântă Liturghie, întemeiată și celebrată de Însuși Mântuitorul și perpetuată de Apostoli și de urmașii lor – episcopii și preoții – până la sfârșitul veacurilor, prin ea Isus actualizându-Și, reînnoindu-Și în mod nesângeros jertfa sângeroasă de pe Cruce și dăruindu-Se ca hrană sufletească, sub umilele forme ale pâinii și vinului. Și, deși pâinea se frânge, Cristos nu se împarte, căci este viu și dătător de viață tuturor care Îl primesc prin cuminecare. “Frânge-Se și se împarte Mielul lui Dumnezeu (…) cel ce Se frânge și nu Se împarte (…), ci pe cei ce se împărtășesc cu El îi sfințește.” Îi sfințește și îi unește într-un singur trup, trup mistic. “Căci” – spune Sfântul Pavel – “precum numai o pâine este, tot așa un trup suntem mulți, căci toți dintr-o pâine ne împărtășim”. Iată de ce Euharistia este Taina unității creștinilor. Împărtășindu-ne ne unim nu numai cu Cristos, ci și cu toți care s-au împărtășit cu El. Ce minunat ar fi să trăim acest adevăr nu numai când ieșim de la ospățul euharistic și ne întâlnim cu ceilalți, ci întreaga zi, întreaga viață! Nu ar mai fi ceartă și ură, ci numai iubire.

Credința în prezența reală a lui Isus în Euharistie, și împărtășirea cu El, cât mai des, chiar zilnic, a fost izvorul trăirii în curăție și iubire a primilor creștini și al curajului eroic al martirilor sfâșiați de fiare în Coliseum, al tuturor martirilor din toate timpurile; a fost, este și va fi centrul cultului liturgic, al vieții interioare a creștinilor practicanți, căci Isus este Cel care astfel alimentează, susține și sporește credința, speranța și iubirea, viața divină în suflete, dându-le mângâieri în încercări și tărie în dificultăți și ispite. Împărtășirea cu Cristos Euharisticul ne transformă spiritualicește, treptat, în El, căci precum pâinea este transformată, prin asimilare, în substanța trupului nostru, tot astfel Isus, Pâinea Vieții împărtășindu-ni-Se, ne transformă spiritualicește în El, ne comunică felul Lui de a simți, gândi, vorbi; felul Lui de a lucra. De aceea, precum avem nevoie de pâinea trupească, tot astfel avem nevoie și de cea sufletească, de Cristos, Pâinea Vieții. Și dacă El a săturat doar de două ori mii de oameni în pustie, aici, la masa Sfintei Liturghii, El, prin slujitorii Săi, satură nu doar de două ori, și nu doar mii de suflete, ci de nenumărate ori, în fiecare minut și pretutindeni pe glob, milioane și milioane de suflete dornice, înfometate de Dumnezeu, de desăvârșire. El ne cheamă pe toți la ospățul euharistic. Cum răspundem? Cu refuz? Și, dacă particip la slujbă, care este ținuta mea? Asist cu reculegerea și evlavia cuvenită, știind că Isus Se jertfește sub ochii mei, sau mă las invadat de tot felul de gânduri și preocupări, discut cu cel din dreapta sau stânga, ori râd? Stau până la sfârșitul Liturghiei, sau plec tocmai când Isus ne invită la masa Sa? Cum s-ar simți o mare personalitate când unii din invitații prezenți ar pleca în momentul când masa ar fi așternută? Cum Se simte Isus când eu, nu numai că nu mă împărtășesc din ospățul Său, ci îi întorc spatele tocmai când mă invită să iau loc la masă? Iar dacă mă cuminec, în ce dispoziție o fac? “Cu frica de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste?” Cu sufletul căit, curat și smerit, deci cu adevărată foame sufletească? Sfântul Pavel o spune răspicat: “Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de trupul și sângele Domnului. Ci să se ispiteacă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, judecată sieși își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (Corinteni XI, 27-29). Adică merită aceeași pedeapsă ca acela care ar maltrata trupul fizic al Mântuitorului, asemenea lui Iuda trădătorul, care, după ce Îl vânduse, se împărtăși cu Isus la Cină, ca apoi să se grăbească a-L preda celor fără de lege.

Să nu uităm nici o clipă că împărtășirea cu Isus Euharisticul ne sporește harul sfințitor, adică viața divină primită în Botez, ne unește tot mai mult cu El și cu semenii noștri, ne purifică de păcatele veniale și ne asigură viața veșnică.

Să fim deci suflete euharistice, să ne împărtășim aici pe pământ cât mai des cu Mielul Nevinovat, ca să fim învredniciți a ne împărtăși pururea cu El în Cer, în Împărăția Tatălui. Amin.

Ritul bizantin