Partea a II-a
Botezul din “apă” şi botezul din “foc”
Ioan vorbeşte despre botezul din apă şi din foc. Botezul din foc înseamnă: să încerci să trăieşti, fără să permiţi ca frica să te ucidă. Cu toţii suntem botezaţi, dar adevăratul botez se realizează atunci când ne trăim viaţa, lăsându-ne conduşi de puterea Spiritului. Botezul din apă înseamnă a înţelege că suntem copiii iubiţi ai lui Dumnezeu, a percepe demnitatea noastră: “Eu sunt fiu al lui Dumnezeu, nu am nici un motiv de teamă“.
Dacă “botezul din apă”, este ceea ce Dumnezeu a făcut pentru oameni; botezul cu foc – al Spiritului – ne cheamă să devenim ceea ce suntem, adică să ne împlinim, purificându-ne, aruncând în foc toate slăbiciunile noastre, dorind, în mod liber, să fim fiii lui Dumnezeu. “Botezul cu foc” înseamnă să ne maturizăm şi să facem loc în noi comportamentului fiilor lui Dumnezeu. Să ne convertim continuu. Să devenim cine suntem: copiii lui Dumnezeu.
Botezul lui Ioan nu este un simplu ritual exterior, el cere persoanei să aleagă în toată libertatea sa, să se convertească, adică să se debaraseze de rău şi să facă binele. Omul trebuie să se angajeze să-şi schimbe viaţa în mai bine, biruind răul cu binele. Ioan ne cere să renunţăm la “mentalitatea omenească” şi să îmbrăţişăm “logica lui Dumnezeu“, ca apoi să muncim, să trăim, să ne iubim în numele Său, deoarece convertirea priveşte întreg omul şi nu doar viaţa sa de rugăciune. Botezătorul ne invită să ne schimbăm viaţa pentru ca împreună, să ne regăsim în Împărăţia lui Dumnezeu. Creştinii care nu doresc să se schimbe, arată că nu sunt nici măcar la nivelul botezului lui Ioan.
Într-adevăr convertirea implică efort, luptă, sacrificiu şi perseverenţă în înfruntarea problemelor, dar şi înlăturarea ispitelor publicităţii, care se foloseşte de orgoliul nostru pentru a ne ademeni. De fapt, convertirea este fuga de orice situaţie, care ne-ar împinge la păcat.
Cuvântul “botez”, care în limba greacă înseamnă “vas pentru spălat” (baptizo), descrie situaţia unei nave care se scufundă, imagine care se potriveşte cu discursul nostru, deoarece “botezul” ne invită să renunţăm la plăcerile noastre dezordonate, la răutatea şi aroganţa noastră, pentru ca Domnul să construiască în noi schimbarea şi noutatea vieţii spirituale.
După “botezul cu apă”, Isus va fi dus în deşert şi va experimenta “botezul focului”, ispita. Aici, Domnului îi va fi prezentată posibilitatea să renunţe la misiunea Sa şi la identitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu.
Botezul lui Isus este diferit de cel al Botezătorului, pentru că Isus s-a făcut om, pentru ca pe om să-l introducă în viaţa divină, prin puterea Spiritului.
Mesajul Botezătorului
“Un glas strigă: În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat, cărările Dumnezeului nostru” (Is. 40, 3). Versetul ne invită să ne convertim, să înlăturăm din inimile noastre orice obstacol care ar putea fi o piedică în calea întâlnirii noastre cu Dumnezeu, adică: duşmănii, prejudecăţi, lenea în rugăciune sau în îndeplinirea datoriilor, marginalizarea altora…
“În deşert, pregătiţi calea Domnului“: deşertul este locul purificării, al descoperirii lui Dumnezeu şi al îndrăgostirii de El, trecând prin pocăinţă, pentru a opta cu bucurie pentru Domnul, descoperit ca fiind Mântuitorul mult aşteptat.
“Pregătiţi calea Domnului“: Dumnezeu vine, dar noi trebuie să-I pregătim cărarea. Aşa cum astăzi se repară străzile, atunci când urmează să vină în vizită un personaj important, tot astfel trebuie să ne reînnoim, pentru ca să vină la noi Dumnezeu, dornic să ne ierte păcatele.
Botezătorul ne vesteşte venirea lui Isus în lume şi necesitatea omului de a se pregăti şi converti, pentru a-I ieşi în întâmpinare: “După mine vine Unul mai mare decât mine“. Ioan insistă: “iată Dumnezeul vostru! El este mai tare decât mine şi vă va boteza cu Spirit Sfânt, adică, vă va dărui tuturor prietenia şi iubirea lui Dumnezeu“… Cei care se botezau şi-şi mărturiseau păcatele, ne arată că au recunoscut darul iertării lui Dumnezeu şi au aderat la chemarea Lui.
În acest pasaj, Botezătorul nu pronunţă numele lui Isus, dar Marcu ne descoperă cine este personajul principal la care se referă Ioan, încă din primul verset al Bibliei, prin cuvintele: “Evanghelia lui Isus Cristos“. Această afirmaţie trebuie înţeleasă în sensul că la început, Evanghelia a fost propovăduită de Isus (Mântuitorul a dat naştere predicării şi tot el o continuă, folosindu-Se de apostoli, episcopi, preoţi şi credincioşi, prin intermediul Bisericii), dar şi în sensul că Evanghelia -”vestea cea bună“- are ca şi conţinut pe Isus, care este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. De fapt, prima parte a Evangheliei după Marcu, se încheie cu mărturisirea de credinţă a lui Petru: “Tu eşti Cristosul!” (Mc. 8, 29). Partea a doua a Evangheliei se încheie cu mărturisirea de credinţă a centurionului “Într-adevăr acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc. 15, 39).
Despre Mesia care vine în lume, Botezătorul spune: “este mai tare“, apelativ care în limbajul biblic este adresat lui Dumnezeu, recunoscându-L ca fiind suveranul, un stăpân căruia slujitorii şi cei biruiţi vor trebui să-i aducă cinste, dezlegându-I cureaua încălţărilor.
“El vă va boteza cu Spirit Sfânt“. “Spirit” înseamnă viaţă; “sfânt” este numele lui Dumnezeu. “Spirit Sfânt” înseamnă viaţa lui Dumnezeu, în care Isus ne cufundă. Mântuirea deplină a omului se realizează numai în măsura în care vine de la Dumnezeu, deoarece de celelalte “mântuiri imediate” (realizări) şi noi suntem capabili, chiar dacă apoi, acestea ne dezamăgesc. Spiritul Sfânt, pe care Tatăl – prin Fiul – ni-L dăruieşte, reprezintă pentru noi darul vieţii divine. Aceasta este “Evanghelia” Fiului lui Dumnezeu!
Astfel, Marcu urmăreşte ca destinatarii Evangheliei să ajungă să fie convinşi că Isus – Cel care a trăit o viaţă de slujire şi a îndurat crucea – chiar este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. În acest sens, fiecare dintre noi trebuie să ne întrebăm dacă recunoaştem că într-adevăr “vestea cea bună” este faptul că: Isus este Mesia, Cel care mântuieşte pe tot omul…
Reacţia auditorului
“Începutul Evangheliei” este punctul de plecare, momentul iniţial al “veştii bune“, al predicării speranţei care aduce cu sine o mângâiere: s-a terminat timpul sclaviei (cfr. Isaia). Lumea care este vigilentă, care îşi dă seama de limitele proprii aşteaptă o mântuire, repede se îndreaptă să audă ştirea cea nouă. Toţi veneau la Botezătorul, care le spunea: “A sosit Salvatorul! Pregătiţi-I calea“!
“Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Mc. 1, 5). Sunt oamenii care caută un răspuns la problemele vieţii lor, la întrebările şi nedumeririle lor. Ioan îi invită să fie atenţi, nu atât la ei înşişi, ci la Cel care va să vină, la “Acela care este mai tare“, căci: “El vă va boteza cu Spirit Sfânt“, adică vă va introduce în sfera infinitului, vă va dărui puterea şi iubirea Sa infinită, care vă va schimba inima şi viaţa.
Ce reacţie avem faţă de anunţul Botezătorului? Dorim să ne convertim, revăzând toate relaţiile cu aproapele? Ce înseamnă Dumnezeu pentru noi? Oare nu căutăm alţi mântuitori: plăcerea, jocul, prietenii, cariera, faima, onoarea, succesul, banii…? Asemenea Botezătorului, le spunem şi altora că Dumnezeu a venit la noi şi doreşte să pătrundă în viaţa noastră, să stea de vorbă cu noi, să fie prietenul nostru, să ne purifice şi să ne reîmpace cu Tatăl?
Iertarea păcatelor
Botezătorul îl va arăta pe Isus ca fiind “Cel care ia asupra Sa păcatul lumii” (Io. 1, 29). Noutatea constă în ştirea că Dumnezeu ne dăruieşte iertarea Sa, arătându-şi mila faţă de noi şi disponibilitatea de a relua de la început, o relaţie nouă cu noi. Isus se prezintă ca fiind medicul de care cei bolnavi au nevoie; El este Cel care a venit să-i cheme “nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (cfr. Mt. 9, 12-13). Prin urmare: Dumnezeu nu ne iartă pentru că ne-am convertit; iertarea Sa ne-o dăruieşte înainte de convertirea noastră… Tocmai pentru că El ne iartă mereu, noi putem să ne convertim, adică să ne reîntoarcem la iubirea Lui, să ne îndreptăm viaţa către El, permiţându-I din nou să ne iubească.
“A păcătui”, în ebraică înseamnă “a greşi ţinta”. Păcătos este omul care nu-şi atinge scopul, asemenea unei săgeţi care trece pe lângă punctul ochit. Şi pentru că obiectivul omului constă în a-L iubi pe Dumnezeu, la fel cum este iubit de către El, păcatul este ruptura acestei relaţii cu Dumnezeu, este incapacitatea de a iubi sau, refuzul de a răspunde cu iubire, iubirii lui Dumnezeu.
Eficienţa mântuirii şi a ajutorului pe care Dumnezeu ni-l oferă, sunt legate de răspunsul nostru liber (de reacţia noastră), peste care Dumnezeu nu poate şi nu doreşte să treacă. Domnul este răbdător cu noi şi nu vrea ca vreunul să piară, ci ca toţi să se convertească, dar El respectă alegerea noastră. Prin urmare, trebuie să ne încredem în bunătatea şi în îndurarea Domnului, dar trebuie să ne străduim să fim gata de fiecare dată când ne vizitează.
Situaţia de sclavie a poporului (a noastră) se va schimba, pentru că vine în lume o persoană, adevăratul Mântuitor al tuturor oamenilor… Însă, trebuie să muncim cu stăruinţă, pentru că nu este uşor să construim o cale şi, avem nevoie de timp şi de perseverenţă. Ce trebuie să îndreptăm? Care este partea din viaţă care nu este pe placul lui Dumnezeu? Ştim că Dumnezeu doreşte ca iubirea Sa să ajungă la toţi oamenii, ca toţi să fie fraţi?
“Îndreptaţi“, înseamnă ca zi după zi, să depărtam de la noi sentimentele de orgoliu, invidie, indiferenţă, carierism, certuri, refuzare a dialogului, să nu pretindem ca alţii să fie în slujba noastră, mereu la picioarele noastre… De fapt, Biblia ne invită să privim în inimile noastre, pentru ca să reintroducem adevărul în noi, în minţile şi vieţile noastre!
Isus ne spune că Botezătorul este cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, Ioan afirmă că Isus este unul mai mare decât el. Prin urmare, trebuie să pricepem că nu suntem cei mai tari şi mari din lume. În fiecare zi vedem că deciziile importante din lume, nu depind de noi. Ştim asta, dar numai în teorie.
În practică, toate căile strâmbe care duc la neînţelegeri, la certuri, la dorinţa de a domina, la abandon, la invidie, la gelozie, la teamă, la tot ceea ce provoacă suferinţă şi durere, sunt cauzate de convingerea noastră că suntem “numărul unu” (cei mai buni) precum şi din convingerea celorlalţi, că ei sunt cei mai buni. Din păcate, nu pricepem că suntem doar temporar pe acest pământ, doar pasageri: “cerul şi pământul vor trece“, ne aminteşte Sf. Petru. Şi acest lucru îl ştim, în teorie. În practică însă, ne comportăm ca şi cum am trăi o mie de ani, ca şi cum lucrurile din lume ar fi veşnice… Dacă recunoaştem că suntem creaturi limitate, nevoiaşe de ajutor, vom căuta mai mult fraternitatea, pacea, dreptatea.
Să nu uităm că Marcu – apelând profeţiile din Vechiul Testament – doreşte să evidenţieze faptul că Dumnezeu este fidel, pentru că îşi respectă promisiunile făcute. Din păcate, în zilele noastre nu mai este apreciată virtutea fidelităţii. Înţelegem acest fapt privind la contractele care se anulează, în toate domeniile, din cauza banilor. Parcă ne este dor să întâlnim un om cu care să avem o relaţie de prietenie stabilă, o persoană care să-şi respecte promisiunea făcută, să putem să ne încredem în cineva. Totuşi şi Botezătorul a fost trimis unui popor lipsit de statornicie faţă de Dumnezeu.
Cum trăieşte Ioan fidelitatea faţă de Dumnezeu? Renunţă la orice siguranţă economică şi se încrede doar în ajutorul Domnului. Lumea aleargă la el, dar el le spune: dacă Dumnezeu este fidel şi omul trebuie să se reîntoarcă la El, curăţindu-se de păcate
Fidelitatea este un cuvânt-cheie, pentru a ne reîntoarce la Domnul. De exemplu: a nu ne dezbina propria familie. Acest lucru nu înseamnă doar să ne resemnăm sau să continuăm să îndurăm, ci să reconstruim din nou, conştienţi de ajutorul şi sprijinul pe care Dumnezeu ni-l oferă. Amin.