Predici

Iubiţi credincioşi,

Dacă am citi primele capitole ale Faptelor Apostolilor, care ne povestesc viaţa cotidiană a primei comunităţi creştine la Ierusalim, am vedea că această comunitate are o viaţă fericită, simplă, o comunitate care căuta să trăiască Evanghelia punând-o în practică. Sfântul Luca ne spune că nici unul din membrii ei nu duceau lipsă de nimic, indice al unei armonii pline de dreptate şi justiţie.

Dar, continuând citirea următoarelor versete vedem că nu ţine mult acest tablou idilic, în care toate merg bine, şi vom găsi primele neînţelegeri, primele tensiuni interne în comunitate. Acesta este un semn că nu a existat niciodată o Biserică de îngeri, ci numai o Biserică din oameni, uneori fragili şi păcătoşi. Pe de altă parte, Isus l-a ales chiar pe Petru ca şi cap al Bisericii sale, pe cel care l-a trădat de trei ori! Astfel, în puţine cuvinte, ne este amintită demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu, cu toată fragilitatea fiinţei umane. Ne este indicată şi strada spre adevărata fericire: dreapta distribuire a bunurilor, semn al unei carităţi întrupate, concrete, posibile. O caritate ce naşte din credinţă, ce-l recunoaşte pe omul Isus ca Dumnezeu; o caritate care ştie să-l vadă prezent în chipul fraţilor noştri, cu atât mai mult în cei nevoiaşi.

Este vorba de o vedere mai aparte, ce ne vine din credinţă, ce ştie să recunoască prezenţa Cuvântului întrupat. Acea credinţă pe care Evanghelia o demonstrează, încă ezitantă, în apostolul Toma căruia i se pare o enormitate învierea Domnului. Este interesant de reţinut în această pericopă evanghelică unica şi indiscutabila afirmaţie că Isus este Dumnezeu. Aici Toma zice: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Toate celelalte afirmaţii, precum: fiul omului, fiul lui David, în epoca lui Isus se foloseau pentru a indica pe Marele Preot sau pe cineva din familia regală descendent din casa lui David sau, erau titluri onorifice aşa cum şi noi mai folosim în ziua de azi.

Dar, în pericopa evanghelică a lui Ioan, găsim această afirmaţia peremptorie, adică indiscutabilă: Domnul meu şi Dumnezeu meu. Isus este Dumnezeu. Se pot spune multe alte lucruri încă, dar acesta este cu adevărat centrul credinţei noastre: umanitatea şi divinitatea lui Cristos; unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu. Pe acestea se bazează toată credinţa noastră, din acestea se nasc alte adevăruri de credinţă.

Continuând meditaţia noastră asupra pericopei de azi, nu putem să pierdem din vedere un lucru special pentru noi: astăzi, Isus vorbeşte despre noi! Despre noi, cei ce trăim în anul 2003, prezenţi la această Sfântă Liturghie. El ne spune: “Fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut”. Noi suntem aceia. Vorbeşte despre noi, care, chiar dacă nu l-am văzut cu ochii trupeşti, şi cu toată distanţa în timp ce ne separă de la eveniment, credem că Isus este Dumnezeu şi ne încredinţăm lui. Noi, cu slăbiciunile noastre, ne încredinţăm viaţa persoanei umane şi divine a Domnului Isus Cristos, încrezători fiind în puterea sa mântuitoare. Noi credem în El şi suntem salvaţi de orgoliul nostru, de lenea noastră, de păcatele noastre prin iubirea Sa mult milostivă.

Dar de ce toate acestea? Cum se poate ca, credinţa şi abandonarea în Isus, să ne obţină iertarea păcatelor şi mântuirea veşnică? Acest lucru ni-l explică Sfântul Ioan în prima sa scrisoare: “Dragii mei, cine crede că Isus este Cristos este născut din Dumnezeu”. Prin urmare noi credem că Isus este Cristos – Cristos semnificând unsul lui Dumnezeu, adică un alt mod de a spune că Isus este Dumnezeu, noi credem în divinitatea omului Isus, născut din Maria, şi de aceea suntem născuţi de Dumnezeu. Desigur că unii ar putea obiecta, spunând că trupul meu vine de la mama şi de la tatăl meu, este adevărat, dar nu vine de la ei sufletul meu, partea spirituală a trupului, care este în mine, cu care gândesc, iubesc şi doresc.

Această parte vine de la Dumnezeu şi este făcută de El într-un mod special fiind unită la credinţă, la speranţă şi la caritate, toate fiind darurile Spiritului Sfânt. Dacă uneori necesităţile de moment, tristeţile, durerile sau preocupările ne iau un pic din pacea inimii, noi, care credem în Isus, – de aceea suntem născuţi din Dumnezeu -, chiar dacă vom fi mâhniţi, nu vom fi niciodată învinşi. Astfel încheie Sfântul Ioan, cu un mesaj ce pare tocmai potrivit pentru ascultătorii anului 2003: “Tot cel născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi aceasta-i biruinţa care-a biruit lumea: credinţa”. Suntem în punctul cel mai înalt al sărbătorii de azi, duminica din săptămâna luminată, amintire a botezului nostru, începutul unei vieţi noi. Astăzi vom ieşi din Biserică, la sfârşitul acestei liturghii, cu o certitudine în inimă şi o pace nouă în suflet: la fel ca Isus care a învins răul şi moartea, tot aşa şi nouă, încorporaţi în Cristos prin credinţa noastră, nu trebuie să ne fie frică de nimic şi să ne bucurăm de prietenia, de dragostea şi de stima Domnului nostru arătată fiecăruia dintre noi. Va fi iubirea sa milostivă şi providenţială cea care ne va ajuta să învingem orice rău şi să ne dăruiască numai binele. Amin.

RUGĂCIUNE

Toma nu a fost în Cenacol şi îmi pare rău pentru el, Doamne, pentru că va rămâne în istorie ca ucenicul neîncrezător: dacă nu voi vedea, nu voi crede!

Dar, pe de altă parte, sunt mulţumit că el nu a fost, pentru că eu am darul credinţei şi am fost proclamaţi fericiţi toţi cei care cred în Cel Înviat fără să-L fi văzut şi sunt mulţumit pentru fraţii mei neîncrezători, îndoielnici, pentru că Tu demonstrezi că înţelegi dubiile lor, le respecţi uimirea.

Te rog, Doamne, creşte-mi credinţa şi ajută-mă să devin instrumentul iubirii tale pentru cine este în dubiu, pentru ca, învinsă orice uimire, să creadă şi, plini de bucurie, să spună ca Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu.

pr. Olimpiu Todorean Ritul bizantin