Start > Ritul bizantin > Doi frați risipitori

Doi frați risipitori

13 March 2010
1,466 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Ziarul Lumina
Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

Privită de către exegeți ca o veritabilă “evanghelie în Evanghelie”, lecția acestei pilde a preocupat neîncetat generațiile creștine de-a lungul istoriei, învățătura care se desprinde sugerându-ne cel puțin două aspecte esențiale: orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă. Dumnezeu primește cu bucurie orice întoarcere și iartă.

O replică dată legalismului fariseilor

După cum reiese din context, intenția parabolei e în același timp polemică și apologetică: acuzat de farisei și de cărturari pentru provocatoarele Sale gesturi de deschidere iubitoare față de vameși și desfrânate, față de păcătoși și păcătoase, față de cei marginalizați moral și social, Mântuitorul Își justifică atitudinea dând în același timp o replică legalismului și obtuzității celor dintâi sub forma narativă a istoriei destinului neconvențional al celor doi fii ai unui părinte, unul risipitor, iar celălalt ascultător. Singur Dumnezeu poate, ca printr-o ștersătură de burete, să curețe o tablă negră plină de păcate, poate să albească pelicula pe care s-au înregistrat faptele și gândurile rele ale unei vieți pământești. Această redefiniție a lui Dumnezeu ca Tată milostiv concentrează însăși esența Evangheliei, noutatea și unicitatea creștinismului.

În căutarea unei false fericiri

Fiul cel mic, neînțelegând că ceea ce avea era un dar, și nu un drept, și-a cerut partea sa și a plecat într-o țară îndepărtată, în căutarea unei false și amăgitoare fericiri. Depărtarea de care vorbește parabola nu este numai una spațială, ci mai degrabă una spirituală. În acea țară îndepărtată ajunge muritor de foame, este aruncat la periferia societății și uitat chiar de aceia cu care își cheltuise banii. Dar, în această stare de cumplită mizerie și de înjosire morală, își aduce aminte de starea lui de la început, de dragostea părintească pierdută. Chinuit de remușcări, ia hotărârea de a părăsi acea viața decadentă și de a se întoarce cu deplină încredere la tatăl său, mărturisindu-și greșeala și a-i cere iertare.

Ce ne spune evanghelia că face tatăl său? “Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat”. Tatăl este același dăruitor. Îl vede de departe, îl vede rănit de patimi, îl vede sărac, și aleargă înaintea lui. Nu stă pe loc, îi iese în întâmpinare în demersul său! Îl îmbrățișează. Nici o barieră, nici un reproș, nici o judecare, nici o imputare. Îl primește pur și simplu. Îl sărută. Ne aflăm însă în fața unui tată care nu dăruiește firimituri, ci care Se dăruiește cu totul. În consecință, semnele repunerii în filiație nu întârzie să se manifeste: punerea inelului în deget, îmbrăcarea în haine scumpe, petrecerea cu tăierea vițelului cel gras. Tot ce este mai bun în casa tatălui participă la această primire.

Nu ca pe un argat, ci ca pe un oaspete cinstit

În versetele 22-23 tatăl dă trei porunci, semne ale iertării și reabilitării, care pot fi comparate cu Facere 41, 42, când Iosif a fost numit mare căpetenie peste țara Egiptului, el primind atunci de la faraon un inel, o robă ceremonială din pânza cea mai fină, și un lanț de aur: 1) Întâi de toate vine roba ceremonială, care în Orient era semnul unei înalte distincții. Când un rege vrea să cinstească un oficial aflat în serviciul său, îi oferă robă din material prețios. Fiul reîntors e tratat ca un oaspete de onoare. Haina cea dintâi care se dă celui întors la Tatăl este reînnoirea Sfântului Botez prin Taina Sfintei Spovedanii. 2) Inelul și încălțămintea. Dăruirea unui inel însemna conferirea de autoritate (cf. I Macabei 6, 15). Încălțămintea e un lux în Orient, fiind purtată de oamenii liberi; sensul aici e că fiul nu mai trebuie să umble desculț ca un rob. 3) De regulă, carnea se mânca doar arareori. Un vițel gras era pregătit doar pentru ocazii speciale. Sacrificarea lui înseamnă o sărbătoare pentru familie și slugi și primirea sărbătorească a fiului întors la masa familiei. Vițelul cel gras și înjunghiat este Domnul Hristos, care S-a răstignit, S-a jertfit pentru noi și Se jertfește mereu la Sfânta Liturghie. Aceasta este bucuria Bisericii pentru fiii săi, bucurie nespusă, ospăț spiritual în cer și pe pământ, în Biserica văzută și în cea nevăzută.

“La ce bun atâta supunere dacă n-a putut intra în inima sa și nițică dragoste?”

Cum înțelege omul contemporan sensurile acestei parabole, a cărei simplitate face din ea un text inepuizabil? Răspunsul la această întrebare îl poate da imnografia bizantină prin troparul slujbei bizantine a tunderii în monahism: “Brațele părintești grăbește a le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viața mea. Spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor tale căutând acum, Mântuitorule, inima mea cea sărăcită nu o trece cu vederea. Că Ție, Doamne, întru umilință strig: greșit-am, Părinte, la cer și înaintea Ta!”. Fiul risipitor și fratele său sunt tipul păcătosului pocăit și al dreptului trufaș, ei simbolizând relația dintre păgânii convertiți la creștinism (îmbrăcați în haina nouă a Botezului și poftiți la Cina euharistică) și iudeii rigoriști ofensați de Evanghelie.

Constantin Noica, oprindu-se cândva asupra acestei parabole, spunea că “sunt două feluri de a risipi. Există risipa celui care, întocmai fratelui cel mic, cheltuiește fără să fi strâns. Dar există și risipa celui care, întocmai fratelui cel mare, strânge fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor așa face. El strânge ascultare după ascultare și faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înțelege și nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuși tot ce a adunat… La ce bun atâta supunere și atâta cumințenie, dacă n-a putut intra în inima sa și nițică dragoste?”.

Fiul înviat și înnoit prin smerenie

Deopotrivă risipitori, cei doi frați sunt simbolul celor două fețe paradoxal-complementare ale întregii existențe și vieți morale: fiul mai mic întruchipează condiția rătăcitoare, pasiunea devenirii, a acțiunii și cunoașterii, a cheltuirii, risipirii și aventurii; fratele mai mare întruchipează patosul ființei, al contemplației și al stabilității. Între acești doi poli se joacă însuși destinul ontologic al omului; chemat să fie devenire întru ființă, el se poate realiza autentic doar ca o paradoxală coincidență a risipirii și adunării, a aventurii și stabilității, a imanenței și trancendenței.

Fiul cel tânăr nu mai este cel care plecase. Acela a murit. Este fiul cel înviat și înnoit prin smerenie, prin focul purificator al pocăinței. Primirea “acestui fiu al tău” – așa cum îl vede cel mare – este de fapt primirea fratelui său, care “mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”. Forma reflexivă a acestui verb e concluzia versetului 17. Spre deosebire de oaia rătăcită și de drahma pierdută, care au fost aflate în urma unei căutari, fiul risipitor s-a aflat pe sine printr-un proces personal de conștiință.

În fața Învierii nu poate fi decât bucurie și îmbrățișare, nu poate fi decât iertare desăvârșită și har.

pr. lect. dr. Vasile Crețu

Ritul bizantin