Predici

Iubiţi credincioşi,

Exorcismul pe care l-a făcut Isus, este strâns legat de schimbarea la faţă de pe munte, acum ucenicii rămân cu Isus singur” (36) care se îndreaptă spre cruce. Toate se întâmplă în ziua următoare, în ziua a opta, o zi lucrătoare ce vine după o zi de sărbătoare. Este o zi a vieţii cotidiene, în care Îl vedem pe Isus cum merge spre Ierusalim, ascultând de glasul Tatălui. Ca şi preambul, pericopa tratează şi problema “zilei următoare”: cum trebuie să trăim sărbătoarea schimbării şi mărirea de pe munte în lumea de jos, de sub munte, tulburată şi agitată de rău. Cum să aducem în “ziua de azi” victoria asupra răului deja obţinută de Cristos, victorie pe care o celebrăm zilnic în Sfânta Liturghie? Cum să trăim duminica de luni? Este o problemă de credinţă. Schimbarea la Faţă, lumina care învinge întunericul a avut loc noaptea, la fel ca şi agonia din Ghetsimani, la fel ca şi celebrarea euharistică. Dar şi în ziua următoare Isus este încă între ucenici, dar nu ca un Domn al măririi, ci ca un “Isus singur”, ce merge spre cruce.

Darul experienţei entuziasmate, acum coboară la poale, în viaţa cotidiană. Aici trebuie să se facă drumul exodului, în mijlocul oamenilor abandonaţi în mâinile răului şi ale necredinţei. Pericopa evanghelică face referire la biserica post pascală care, în absenţa Domnului său, care s-a separat de ea, nu ar trebui să privească doar cu nostalgie spre Cer ci este chemată să continue lupta împotriva răului şi să mărturisească Învierea Domnului. Frângerea pâinii le-a deschis ochii ucenicilor pe drumul Emausului făcându-i să înţeleagă crucificarea şi gloria Domnului. În virtutea acestei viziuni, care este un dar al Spiritului Sfânt care deschide ochii orbilor şi trezeşte credinţa luminând inimile, glasul Tatălui ne face să ascultăm de Fiul (acesta este…), şi să-l urmăm pe drumul său.

Raportul dintre Schimbarea la Faţă de pe munte şi lupta de la poale este acelaşi pe care comunitatea creştină îl experimentează atunci când termină de celebrat, de participat la Sfânta Liturghie. După ce li s-au deschis ochii şi au văzut gloria Domnului înviat, se trece de la ziua de sărbătoare la viaţa de zi cu zi, în care trebuie să se poarte “crucea cotidiană”. (v.23), cu Isus singur. La câmpie, în cotidianul zilnic, discipolii demonstrează că nu au o ascultare suficientă pentru a învinge răul. “Viziunea” măririi este dată pentru a confirma “ascultarea” faţă de Isus care se îndreaptă spre pătimire: el este cel care dă credinţa necesară pentru a-l urma zi după zi, în lupta împotriva răului. Ucenicii “nu au putut” să-l învingă pe demon pentru că fac parte încă din “această generaţie necredincioasă şi pervertită”.

Reproşul este adresat numai ucenicilor care nu au văzut schimbarea la faţă. Cei trei ar fi fost în măsură să învingă răul. Dar oare nu sunt la fel ca aceşti ucenici neputincioşi atâţia în biserică, care celebrează “euharistia dormind” şi nu deschid ochii să vadă mărirea Domnului în aşa fel încât să le dea curajul de a înfrunta crucea? Aşa cum Isus, după prima suire pe munte, în comuniune cu Tatăl cel ceresc a ales pe cei doisprezece şi a coborât la câmpie să anunţe Împărăţia, tot aşa, după înălţarea sa la cer, a coborât între ai săi pentru a realiza Împărăţia prin credinţa ucenicilor. Absenţa Sa este un mod nou de prezenţă. Într-adevăr motivul incapacităţii ucenicilor în a elibera de rău pe cel stăpânit nu este absenţa Domnului, care este mereu prezent şi glorios, ci absenţa în ucenic a acelei credinţe ce-l face puternic. Tema acestei pericope este posibilitatea mântuirii în absenţa lui Isus. Ea este dată de credinţă. Neputinţa ucenicului în a opera mântuirea este raportată de Isus, la lipsa de credinţă. Eficienţa sau ineficienţa în lupta împotriva răului depinde de credinţă şi de nimic altceva. Domnul este omnipotent şi milostiv; dar poate să acţioneze doar acolo unde este acceptată acţiunea sa, acolo doar unde este credinţă. Cel care este absent pentru că a murit şi a înviat şi pe care îl vedem prezent şi glorios în pâinea şi vinul ce se aduce pentru liturghie, este eficient în viaţa noastră cotidiană în măsura în care ascultăm vocea Tatălui, care ne spune că trebuie să-l urmăm pe Fiul pe drumul crucii.

Exorcizarea din pericopa evanghelică de astăzi este cea mai grea şi mai dură făcută vreodată de Isus. Ea este o victorie asupra spiritului celui mai greu de învins. Marcu îl numeşte “surd şi mut” şi îl identifică cu acelaşi spirit care închide ucenicii în surzenie şi în muţenie. Ei nu au putut să învingă demonul surd şi mut pentru că ei înşişi sunt surzi şi muţi. Sunt neputincioşi să elibereze pe alţii de rău pentru că ei înşişi sunt o pradă pentru cel rău. Acest rău împiedică primirea a ceea ce Isus a spus cu privire la crucea Sa proprie şi a ucenicilor. Acest spirit împiedică ascultarea credinţei şi are de a face cu surzenia şi muţenia ucenicilor înaintea cuvântului crucii (v.45) Povestire acestui fapt este şi un preludiu al momentului în care Fiul unic va fi dat în puterea forţelor “întunericului”, prezentând analogii cu învierea din Nain (singurul copil – îl dă tatălui; tânărul din Nain îl dă mamei). Acest copil numit singurul fiu dat tatălui este Isus, Fiul Unic al tatălui şi servul fraţilor, care va fi dat Tatălui prin moartea de pe cruce. În schimbarea la faţă de pe munte, Tatăl îl cheamă Fiu ce trebuie ascultat. Astăzi Acest Fiu dă tatălui pe copilul îndrăcit, o anticipare a dăruirii sale şi a tuturor Tatălui Ceresc.

Iubiţi credincioşi,

Isus ne dăruieşte pe toţi datorită credinţei noastre Tatălui ceresc în fiecare celebrare euharistică dar numai dacă avem credinţă: De la acel: “dacă poţi” tatăl copilului ajunge să spună: “Cred! Vino în ajutorul necredinţei mele”. Credinţa poate fi puternică numai atunci când se acceptă puterea crucii. Credinţa care nu cunoaşte această putere a crucii nu poate să mântuiască: şi aceasta este necredinţa şi stricăciunea. Amin.

pr. Olimpiu Todorean Ritul bizantin