Start > Ritul bizantin > Lupta contra diavolului

Lupta contra diavolului

22 September 2006
2,746 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica a V-a după Rusalii

Cea mai primejdioasă cursă în care cel viclean, diavolul, atrage nenumărate victime, este aceea de a-l face pe om să creadă că diavolul nu există; că toată învățătura Bisericii despre spiritele necurate ar fi o pură invenție, o sperietoare de care sufletele trebuie să se teamă. Ca urmare, mulți creștini, mai ales dintre cei ce se cred învățați, când aud de diavol și de uneltirile lui, zâmbesc batjocoritor. Or, cărui fapt se datorează drama căderii în păcat a protopărinților noștri, descrisă în primele pagini ale Bibliei, dacă nu vicleniei înșelătoare a Satanei? Și cine este el, dacă nu unul dintre îngerii răzvrătiți, căzuți din cer, înger despre care Mântuitorul zice: “Văzut-am pe Satana, ca un fulger căzând din cer” și care de atunci încearcă neîncetat, prin tot felul de momeli, să-i piardă pe oameni? Și pentru ce altceva s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dacă nu ca să-l răscumpere pe om din robia Satanei, în care l-a dus păcatul?

Dar, cu toate că prin răscumpărare, împărăția Satanei asupra sufletelor a fost zdrobită, noi avem de luptat, în continuare, împotriva duhurilor rele care, prin lume și prin întreita poftă dezordonată din trupul nostru, ne ațâță la păcat. Iată de ce Mântuitorul ne avertizează să nu ne temem “de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide și trupul și sufletul și să le arunce în gheena”. Iar Sfântul Petru ne îndeamnă: “Fiți treji, privegheați, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8). Însuși Isus Cristos, după ajunul de patruzeci de zile în pustiu, a permis să fie ispitit de diavolul, iar în cei trei ani și mai bine de vestire a Evangheliei, printre multele minuni pe care le-a făcut, au fost nenumăratele eliberări de suflete de sub posesia demonilor, cum este și cazul îndrăcitului din ținutul Gherghesenilor (sau Gadarenilor), descris de Sfântul evanghelist Matei în fragmentul citit azi.

Fără îndoială, dacă astăzi cazurile de posedați de duhuri necurate sunt foarte rare, apoi acțiunea Satanei astăzi este poate mai îndârjită decât oricând, atât pe frontul extern – prin ațâțarea urii care declanșează și întreține conflicte între indivizi și națiuni -, cât și pe frontul intern, în împărăția lăuntrică a sufletului, în viața particulară a singuraticului.

Iată de ce, spre a putea combate cu rezultat acțiunea distructivă a diavolului, este necesar să vedem:

1. Care sunt armele de luptă și tactica întrebuințată de el.

2. Care sunt armele noastre de luptă contra lui.

1. Un lucru este cert: diavolul nu poate acționa direct asupra facultăților noastre spirituale, adică asupra minții și asupra voinței, Dumnezeu rezervându-Și-le Sieși pe acestea, ca pe un sanctuar; Numai El poate pătrunde în centrul sufletului să miște, fără silnicie, resorturile voinței omului. Direct, diavolul poate influența numai trupul, cu simțurile lui externe: văzul, auzul, gustul etc. și, mai ales, simțurile interne: imaginația și memoria sensibilă, precum și pasiunile, care constituie domeniul afectivității. Iar prin această acțiune directă asupra părții organice, sensibile din om, el influențează indirect și voința, care prin mișcările produse la nivelul sensibilității și afectivității, este solicitată să consimtă la imaginile și plăcerile trezite în simțuri; deoarece știm că, dată fiind strânsa legătură – unitate vitală – dintre corp și suflet, toate fenomenele biologice se răsfrâng și asupra etajului superior, cel al vieții sufletești care e spiritul, adică mintea și voința. Trebuie să subliniem însă că aceste influențe inferioare nu suprimă libertatea de decizie a spiritului; voința rămâne, tot timpul, liberă să accepte sau să respingă ispitele, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea și alimentarea lor. De altfel, această influență este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite Satanei să ne ispitească peste puterile noastre, și care ne dă și harul ca să-l biruim.

Pe de altă parte ar fi greșit să credem că toate ispitele care ne asaltează prin simțuri sunt lucrarea diavolului; dezechilibrul ancestral creat prin păcatul originar la nivelul întreitei pofte – a trupului, a ochilor și trufia vieții – despre care vorbește Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru accentuat și întreținut de obișnuințele rele care slăbesc și mai mult voința, este suficient spre a explica un mare număr de ispite și căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa catolică, ne spune: “Fiecare se ispitește de a sa poftă, fiind atras și amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naște păcatul, și păcatul, săvârșindu-se, naște moartea” (I, 4).

Dar tot atât de greșit ar fi să credem că Satana nu ar avea nici un amestec, nici o influență asupra sufletului nostru, ceea ce – după cum am văzut – este împotriva Sfintei Scripturi.

În ce privește tactica folosită de diavol trebuie să recunoaștem că datorită înclinării noastre congenitale spre păcat sunt explicabile foarte multe dintre ispitele și căderile în păcat. Este foarte greu să identificăm ispitele care vin direct de la diavol precum și modul în care lucrează el. Putem totuși afirma cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, și persistă neobișnuit de îndelungat, diavolul are o contribuție importantă. Sau, când ispita produce în suflet o tulburare adâncă și persistentă, când sugerează sufletului gustul pentru fapte ce strălucesc în ochii lumii, de pildă mortificații ieșite din comun și făcute ostentativ, iar sufletul se simte înclinat să nu destăinuiască duhovnicului nimic din toate acestea, în astfel de cazuri de obicei este amestecat și diavolul.

2. Și acum să vedem care sunt mijloacele noastre de luptă contra diavolului.

Cel dintâi și totdeauna la îndemână este rugăciunea smerită și plină de încredere, prin care invocăm sprijinul lui Dumnezeu. Căci, “Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?”.

Rugăciunea – cum am spus – trebuie să fie smerită, căci Lucifer prin trufie a căzut din Cer. A ne recunoaște nimicnicia și neputința de a birui fără harul divin înseamnă a descuraja pe principele trufiei și a-l dezarma.

Rugăciunea noastră mai trebuie să fie și încrezătoare, deoarece slava lui Dumnezeu fiind interesată în biruința asupra duhului necurat, Dumnezeu nu ne va lipsi de harul Său pentru ca slava Sa să sporească prin noi.

Este apoi de un deosebit folos să invocăm ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail, care va fi bucuros să-și săvârșească, prin noi, biruința asupra duhurilor răzvrătite. De asemenea, să invocăm cu încredere ocrotirea îngerului nostru păzitor, căruia să-i încredințăm toți pașii noștri. Dar, în mod cu totul deosebit, ne vom consacra Fecioarei Neprihănite, care cu piciorul ei feciorelnic zdrobește uneltirile celui viclean.

A doua armă puternică, după rugăciune, este folosirea deasă și cu vrednicie a Sfintelor Taine și a Sacramentalelor. Purificarea sufletului în baia Sfintei Pocăințe și nutrirea cu trupul și sângele lui Isus Cristos viu din Sfânta Euharistie, Pâinea Vieții, pune pe fugă duhurile necurate și ne face invulnerabili atacurilor lui.

Apoi, sacramentalele sau binecuvântările Bisericii, rugăciunile ei și folosirea cu credință a lucrurilor sfințite de ea, ne sunt de un prețios folos în clipele de ispită. Sfânta Tereza recomanda insistent apa sfințită ca fiind foarte eficientă, poate tocmai pentru că este umilitor pentru diavol să fie combătut printr-un mijloc atât de simplu.

În sfârșit, o armă salutară este disprețul suveran față de diavol. În privința aceasta, tot Sfânta Tereza ne spune: “Acești blestemați deseori mă chinuiesc, dar ei îmi insuflă prea puțină teamă; căci eu văd prea bine că ei nu se pot mișca fără permisiunea lui Dumnezeu (…). Trebuie să știm că, de fiecare dată când îi disprețuim, ei își pierd din putere, iar sufletul câștigă asupra lor o tot mai mare tărie. Ei nu au putere decât asupra sufletelor lașe, care depun armele”. A se vedea disprețuiți de niște ființe mai slabe e de fapt o umilire insuportabilă pentru duhurile necurate. Pe de altă parte, ele sunt ca niște câini legați, care latră mereu, dar nu ne pot face nimic câtă vreme nu ne apropiem de ei.

Să nu uităm însă că toată această luptă cu armele amintite, luptă soldată uneori cu răni și înfrângeri regretabile, nu este o luptă de luni sau de ani, ci de o viață întreagă. Ea nu se termină decât odată cu ultima suflare, deoarece cei doi oameni din noi: omul spiritual “, adică omul cel nou – născut prin apa botezului din Duhul lui Dumnezeu și nutrit și crescut cu Sfintele Taine sub ocrotirea Preacuratei Fecioare, a sfinților și a îngerilor – și omul trupesc, adică omul cel vechi al păcatului, cu înclinările spre păcat, fiind nevoit să conviețuiască în această viață, diavolul va continua să-l ațâțe neîncetat pe acesta din urmă împotriva celui dintâi. Dar, cu ajutorul harului divin, omul spiritual izbutește să îmblânzească și să țină în frâu poftele omului trupesc, punându-le în slujba eliberării depline și a desăvârșirii omului spiritual. Sfântul Pavel ne avertizează: “Căci de veți viețui după trup, veți muri, iar de veți omorî cu duhul faptele trupului vostru, veți fi vii” (Romani VIII, 13). Deci numai moartea pune capăt bătăliei noastre. Și după cum atleții nu se încununează cu laurii biruinței decât dacă luptă până la capătul competiției și conform regulamentului în vigoare, tot astfel și noi nu vom primi de la Cristos premiul împărtășirii din fericirea Sa, decât dacă vom lupta cu statornicie, până la capătul vieții și conform preceptelor Sale, căci numai “cel ce rabdă până la sfârșit se va mântui”.

Așadar, iubiții mei, să fim convinși că, luptând cu neclintită statornicie și încredere, sub scutul Neprihănitei Fecioare, al sfinților noștri patroni, al îngerilor păzitori, avându-L în frunte pe Isus Împăratul sufletelor noastre, vom înfrânge puterile întunericului. Și chiar dacă din cauza fragilității noastre înnăscute ni s-ar întâmpla să cădem răniți, să nu deznădăjduim ci să ne ridicăm și să continuăm lupta cea dreaptă, cu speranța în biruința finală care va transfigura rănile noastre, prefăcându-le în nestemate ce ne vor încununa fruntea în veșnicie. Amin.

Ritul bizantin