- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Dumnezeu ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată

Posted By pr. Claudiu Dumea On March 13, 2010 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Însoțit de trei ucenici la care ținea în mod deosebit, Mântuitorul nostru se îndreaptă spre Muntele Tabor. El obișnuia adesea să se retragă din mijlocul lumii și al zgomotului, pentru ca în singurătate să se întrețină în rugăciune cu Tatăl său ceresc.

Ajunși pe munte, cei trei apostoli, cuprinși de oboseală, s-au întins la pământ au adormit pe loc. În schimb, Mântuitorul, pe când se ruga, s-a schimbat la înfățișare: fața lui strălucea ca soarele, iar hainele lui deveniseră albe ca zăpada. “În ziua aceea”, zice sfântul Vasile cel Mare, “soarele de pe cer a rămas mai uimit decât în ziua în care Iosue l-a oprit în drumul său, căci el, care luminează întregul pământ, a văzut în drumul său, pe Muntele Tabor, un alt soare, mai strălucitor decât el, pe Cristos, care pentru câteva clipe s-a arătat pământului în toată strălucirea sa dumnezeiască”.

Ne întrebăm: pentru ce oare Biserica ne pune în față această scenă atât de frumoasă și de minunată tocmai în timpul Postului Mare? Nu întâmplător face lucrul acesta, ci pentru a ne da nouă un îndemn și o învățătură: după exemplul lui Cristos, în aceste zile, noi, creștinii, trebuie să săvârșim în noi o schimbare la față, o transfigurare: schimbarea, trecerea de la întunericul, de la moartea păcatului, la strălucirea și viața harului sfințitor.

Omul cu păcatul greu pe suflet trăiește cufundat în întunericul unui mormânt. Și iată că astăzi se face auzit glasul sfântului Pavel, care ne îndeamnă să ieșim din întunericul păcatului la lumina și la strălucirea harului: “Fraților, ne spune el, Dumnezeu ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată”.

Cum arată omul care, prin păcatul de moarte, a pierdut harul sfințitor? Arată jalnic, ca o familie în care tatăl a murit sau a părăsit casa, ca o școală fără învățători, ca un trup fără suflet, ca o lume fără soare. Nimic mai înspăimântător la vedere ca un mort, cu un trup din care a plecat sufletul. Un om cu care cu câteva zile mai înainte vorbeai cu multă plăcere, stăteai lângă el, dormeai lângă el; după ce sufletul a ieșit din el, a murit, a început să miroasă și să putrezească, te temi să rămâi singur cu el, ți-ar crăpa inima de frică să te culci lângă el.

Ce-ar fi pământul fără căldura și lumina soarelui? Pustiu și gheață. Așa este sufletul omului din care păcatul a izgonit harul sfințitor. “Viața trupului tău”, zice sfântul Augustin, “e sufletul tău, viața sufletului tău e harul sfințitor. Trupul fără suflet e un cadavru, sufletul fără harul sfințitor e un cadavru, iar cadavrul e bagat în întuneric, în mormânt, nu se scoate la lumină”. “Dacă îngerii ar putea să plângă”, zice sfântul Francisc de Sales, “ei ar plânge de milă, văzând mizeria și nenorocirea în care se aruncă omul când săvârșește păcatul de moarte și pierde harul lui Dumnezeu”.

Harul sfințitor e tot ce este mai frumos și mai prețios pentru om; e piatra aceea de mare preț despre care vorbește Mântuitorul în Evanghelie, pentru care merită să vinzi tot ce ai și să o cumperi. Strălucirea și frumusețea harului sfințitor nu le putem vedea cu ochii trupului, căci dacă le-am vedea, am orbi, precum vederea unui suflet fără harul sfințitor ne-ar face să murim de groază. Această strălucire a harului e ascunsă, așa cum opaițele lui Ghedeon, despre care ne vorbește Sfânta Carte, erau ascunse în vase de lut, ca să nu se vadă lumina de către dușmani, așa cum chivotul pe care poporul ales îl purta în călătorie era din aur, dar acoperit pe dinafară cu piei de animale.

Vezi oamenii mergând unii lângă alții, stând împreună, muncind împreună și nu știi care are în el lumina harului și care întunericul păcatului. Noaptea, pe întuneric, nu poți să deosebești un cadavru de un om care doarme, o colibă de un palat, un trandafir de un spin, o bucată de aur de o piatră. Dar când răsare soarele, apare realitatea.

Așa este aici, pe pământ; oamenii nu se deosebesc în exterior și în sufletele lor nu se poate privi; nu știi cine are și cine nu are harul sfințitor. În momentul când omul moare, abia atunci se vede strălucirea harului din sufletul lui sau lipsa harului.

Sfânta Ecaterina de Siena, printr-o minune a lui Dumnezeu, a văzut sufletul unui om având harul sfințitor în el; după ce l-a văzut, a declarat că este gata oricând să-și dea viața pentru ca acel suflet să nu-și piardă uimitoarea frumusețe. Din ziua aceea a început să sărute pământul pe unde călcau preoții, în semn de respect față de puterea lor de a reda oamenilor harul la Botez și la sfânta Spovadă.

Sfântul Ioan Vianney, când un copil îi aducea un buchet cu flori frumoase, îi spunea: “Copilul meu, sufletul tău e mai frumos decât aceste flori frumoase; nu uita acest lucru!”

Vreți să știți cât valorează harul sfințitor? Valorează cât sângele lui Cristos; Cristos de aceea s-a întrupat, de aceea a suferit și a murit, de aceea a întemeiat Biserica și sacramentele, ca să ne redea harul sfințitor. Dacă pentru un om harul sfințitor nu valorează nimic, pentru acel om nimic nu valorează nici sângele lui Cristos, nici sfânta Biserică. Singura bogăție pe care trebuie să o prețuiască omul în această viață este harul sfințitor. Fără harul sfințitor, cel mai bogat om este sărac lipit pământului, și cel care are harul sfințitor, chiar dacă e sărac lipit pământului, e bogat. Dumnezeu nu prețuiește nimic altceva în om decât harul sfințitor, pentru că prin harul sfințitor devenim copii ai lui Dumnezeu, iar prin pierderea harului devenim dușmani ai lui Dumnezeu. Spune sfântul Toma de Aquino că Dumnezeu prețuiește mai mult un om în harul sfințitor decât 10.000 de păcătoși sau decât toți păcătoșii din lume, așa cum un tată își iubește mai mult propriul copil, decât toți sclavii care s-au răzvrătit împotriva lui. În sfârșit, lumina harului este singurul lucru pe care îl cere Dumnezeu de la om în clipa morții: de prezența sau absența lui depind fericirea sau osânda veșnică. Celor care n-au harul în clipa morții, Judecătorul le spune: “Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic al iadului!” Celor care au harul în clipa morții, le face invitația: “Veniți, binecuvântații Părintelui meu…”

Spune o veche legendă că într-o zi s-a prezentat la poarta Raiului un om cu o coroană strălucitoare pe cap. Dar îngerul care era de strajă l-a alungat, zicându-i: “Dacă nu te prezinți cu altceva decât cu coroana de pe cap, nu poți intra”. A venit apoi altul, un învățat, care i-a prezentat diploma sa. Îngerul l-a respins și pe el, zicându-i: “Cu asemenea hârtii nu se intră aici!”

A venit apoi un artist care uimise lumea cu arta lui; dar n-a fost primit. S-a prezentat apoi un general cu pieptul plin de decorații, dar poarta a rămas închisă. În sfârșit, a apărut un biet om bătrân, amărât și sfrijit, pe care nimeni nu-l luase vreodată în seamă. Când îngerul l-a văzut, s-a sculat, a deschis larg porțile raiului, de unde ieșea o lumină puternică și unde se auzeau cântările îngerilor, s-a înclinat în fața bărbatului, spunându-i cuvintele din Apocalips: “Eu văd pe fruntea ta semnul lui Cristos și chipul lui Cristos pe fața ta; intră la acela după care atât de mult a suspinat sufletul tău!”

Să urmăm îndemnul pe care sfânta Biserică ni-l face în ziua de astăzi. Să săvârșim în aceste zile schimbarea la față pe care ea o așteaptă de la noi: trecerea de la întunericul păcatului la lumina harului.

Ne plângem și ne văicărim când am pierdut o pasăre, niște bani, un lucru de nimic. Singurul lucru pentru care merită să plângem când îl pierdem este harul sfințitor. Singurul lucru pe care să-l prețuim în viață să fie harul; dacă am prețui alte lucruri pământești mai mult decât harul, am fi ca un copil de rege, care nu judecă, și care ar da cu plăcere o coroană regală de pe cap pentru un măr. Să avem grijă să nu pierdem harul lui Dumnezeu, să evităm păcatul și ocaziile de păcat, căci sfântul Pavel ne atrage atenția: “Fraților, aveți această comoară în vase de lut; aveți grijă să nu o pierdeți”.

Să ne străduim să recâștigăm harul lui Dumnezeu de îndată ce am avut nefericirea să-l pierdem prin păcat. Dacă am ști că toți cei care locuiesc și mor în această localitate se mântuiesc și toți cei care mor în afara acestei localități se osândesc, pentru nimic în lume n-am părăsi această localitate, chiar dacă ar bântui aici o molimă, o ciumă. Dacă ni s-ar spune: “De ce stați aici? Nu vedeți că ciuma ne ucide pe toți?”, am răspunde: “Cu atât mai bine, suntem siguri că mergem în cer”. Dacă am fi nevoiți să plecăm pentru câteva ceasuri, ne-am întoarce îndată, ca nu cumva să ne prindă moartea în altă parte, și nu am părăsi localitatea, de ne-ar da cineva milioane de euro. Or, este un lucru sigur că numai cei care mor în starea harului se mântuiesc, cei care mor fără el se osândesc.

Pentru nimic în lume să nu trăim fără harul lui Dumnezeu în suflet, iar dacă, din nefericire, l-am pierdut, să nu întârziem a-l recupera imediat prin sfânta Spovadă. Astfel, în clipa morții, și această clipă va veni odată pentru fiecare dintre noi, să putem auzi din gura Judecătorului: “Veniți, binecuvântații Tatălui meu; veniți voi, părinți care v-ați făcut datoria în viață și voi, copii ascultători, veniți voi, creștini credincioși și evlavioși, veniți și moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii”.

2.

Toată învățătura ce se desprinde din lecturile biblice ale Liturghiei de azi s-ar putea rezuma în aceste cuvinte: la înviere se ajunge prin cruce, la viață, prin moarte, la mărire, prin umilință. Prima lectură ne vorbește despre alianța pe care Dumnezeu a încheiat-o cu Abraham. O alianță așa cum se făceau toate alianțele în Orientul Mijlociu, pe vremea lui Abraham. Ritualul ce însoțea o alianță era acesta: se luau câteva animale, se tăiau în două, cele două jumătăți erau puse față în față, iar cei care încheiau alianța treceau prin mijloc printre bucățile de carne. Prin aceasta, li se dădea de înțeles: “Vedeți ce vă așteaptă. Dacă veți încălca alianța, veți avea soarta pe care au avut-o aceste animale tăiate în două”.

Istoria lui Abraham este istoria oricărei persoane consacrate. Pe fiecare Dumnezeu vă cheamă, ca și pe Abraham, să încheiați o alianță de iubire cu el. Ca și pe Abraham, Dumnezeu vă cheamă la o aventură a vieții, care, după logica omenească, este absurdă, după judecata lumii, este nebunie. După ce ați auzit, ca și Abraham, chemarea: “Ieși din casa tatălui tău, dintre rudele tale, din țara ta”, ați pornit la un drum necunoscut, plin de primejdii și de riscuri. Ca și Abraham, care, la apusul soarelui, a fost cuprins de groază și de mare întuneric, în călătoria voastră, traversați momente de întuneric, de criză, de teamă, de îndoială, pe care le depășiți. Însă, lăsându-vă călăuzite de credință, cu o totală încredere în cuvântul lui Dumnezeu. Ca și Abraham, care, deși în imposibilitate biologică de a mai avea copii, a crezut că va avea urmași numeroși ca stelele cerului și ca nisipul mării, la fel, voi, renunțând la maternitatea după trup, trăiți cu speranța și bucuria maternității spirituale.

Cuvintele sfântului Pavel din a doua lectură au în centrul lor crucea: “Cu lacrimi în ochi vă spun: sunt mulți care se comportă ca dușmani ai crucii lui Cristos”. Apostolul îi vizează pe acei creștini care ocolesc crucea, mulțumindu-se cu respectarea unor prescripții minore, neînsemnate, ale legii iudaice, cum sunt postul sau abținerea de la anumite mâncăruri. Dumnezeul lor este pântecele, spunând: “Mâncarea aceasta este curată, mâncarea aceasta este necurată”. Aceste practici ascetice exterioare reprezintă o soluție comodă; purtarea crucii este un lucru cu mult mai serios și mai greu. Dumnezeu nu se uită la stomacul omului, ci la inima lui. A posti și a te abține de la anumite mâncăruri nu e greu; greu este a-ți păstra inima neatinsă de ură, de răutate, de egoism, de invidie, de alte patimi josnice.

În textul evanghelic al Liturghiei de azi, Isus discută cu Moise și cu Ilie, două personalități ale Vechiului Testament, care au cunoscut multe suferințe și încercări în misiunea încredințată lor de Dumnezeu. Despre ce discută? Despre plecarea sa din lume, care se apropia, despre întoarcerea sa la Tatăl, după ce va fi îndurat umilința, răstignirea, moartea. Cu puțin înainte de a urca pe Tabor, Petru protestase vehement împotriva unei asemenea perspective: “Ferească Dumnezeu să ți se întâmple ție acestea”. În momentul Schimbării la Față, glasul Tatălui spulberă toate iluziile din mințile apostolilor: “Acesta este Fiul meu iubit, pe el să-l ascultați”. Pe el să-l ascultați când vă vorbește și despre cruce, despre umilire, despre moarte, să-l ascultați și când vă spune că fără cruce nu se poate ajunge la înviere.

Apostolul Pavel ne îndreaptă privirea spre Muntele Tabor și ne adresează cuvinte de încurajare: “Patria noastră este în ceruri. Cristos va transforma trupul nostru, făcându-l asemenea cu trupul său, transfigurat pe Tabor. De aceea, nu vă descurajați în încercările și suferințele pe care le întâmpinați. Rămâneți tari în Domnul”.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2354/