Predici

Am ascultat în prima lectură a Liturghiei una din cele mai sublime pagini ale Bibliei care ne descrie episodul în care Dumnezeu îi apare lui Moise în mijlocul rugului aprins şi îi face cunoscut numele. Dumnezeu îl alege pe Moise pentru ca prin el să elibereze poporul evreu din sclavia egipteană. Misiune grea, imposibilă. Cum să-ţi încerci puterile cu atotputernicul faraon al Egiptului care avea la dispoziţie o armată formidabilă?

Moise, conştient că nu are nicio şansă şi că poporul nu l-ar urma într-un asemenea plan nesăbuit, refuză misiunea. Acceptă misiunea numai după ce Dumnezeu îi dezvăluie numele: în concepţia popoarelor antice, a cunoaşte numele unei divinităţi înseamnă a avea acces, a dispune de forţele acestei divinităţi: cu forţele Dumnezeului care îi apare în rugul aprins, al cărui nume acum îl cunoaşte, Moise se încumetă să-l înfrunte pe faraon cu toate armatele sale.

“Eu sunt cel care sunt”. Cine eşti, Doamne? A încerca să dai un răspuns complet la această întrebare ar fi un act de temeritate. Un Dumnezeu infinit care ar intra în schemele înguste ale gândirii şi vorbirii omeneşti, nu ar mai fi Dumnezeu. Fericita Angela de Foligno, o mistică din secolul al XIII-lea, duhovnicului său care insistă să-i explice experienţa mistică a întâlnirii sale cu Dumnezeu, i-a răspuns: “Părinte, dacă aţi experimenta ce am experimentat eu şi apoi aţi urca la amvon ca să predicaţi, nu aţi putea face altceva decât să vă adresaţi poporului cu aceste cuvinte: “Fraţilor, mergeţi purtând cu voi binecuvântarea lui Dumnezeu, căci despre Dumnezeu astăzi nu vă pot spune nimic”. Cunoaşterea lui Dumnezeu, ca şi pentru Moise, este peste puterile omeneşti. Îl cunoaştem pe Dumnezeu, numai dacă Dumnezeu, ca şi în cazul lui Moise, ni se descoperă. Iar Dumnezeu se descoperă mai întâi celui care îl caută pe el în rugăciune, aşa cum se ruga psalmistul: “Faţa ta o caut, Doamne; nu-ţi ascunde faţa ta” (Ps 27,8-9). Şi în al doilea rând, Dumnezeu se descoperă, prin credinţă, celui care are inima curată, adică dezlipită de păcat. Spunea un vechi Părinte al Bisericii, Teofil din Antiohia: “Dacă tu îmi vei zice: Arată-mi ce fel de Dumnezeu ai, eu îţi voi răspunde: Arată-mi ce fel de om eşti”. Aşa cum soarele nu se poate reflecta într-o oglindă murdară, tot astfel Dumnezeu nu se poate reflecta într-un suflet vicios. Unui ateu care îi zicea lui B. Pascal: “Aş părăsi viciul dacă aş avea credinţă”, filozoful îi răspunde: “Ai avea credinţă dacă ai părăsi viciul”.

“Eu sunt cel care sunt” – cu aceste cuvinte Dumnezeu îi dezvăluie lui Moise identitatea sa. Expresia are două înţelesuri. Primul este mai degrabă de natură filozofică, abstractă: eu sunt cel care este, care există, care fiinţează, Fiinţa absolută, necesară, care subzistă în ea însăşi şi prin ea însăşi. Al doilea înţeles este mult mai important, căci dacă primul sens îl interesează pe Dumnezeu, al doilea îl interesează pe om. Spunea un mare filozof, Kierkegaard: “Nu prezintă interes să ştii dacă Dumnezeu există; interes prezintă să ştii dacă Dumnezeu este iubire”.

Şi acesta este al doilea înţeles al numelui lui Dumnezeu “eu sunt cel care sunt”; eu sunt cel care sunt cu tine, lângă tine, alături de tine ca să te ajut, să te ocrotesc, să te iubesc. Nu te teme, eu sunt cu tine: această frază străbate întreaga Biblie, de la Abraham până la Maria căreia îngerul îi adresează cuvintele: Nu te teme, Marie, Domnul este cu tine. Odată cu Întruparea, numele pe care Dumnezeu îl dezvăluie lui Moise îşi găseşte împlinirea: Dumnezeu devine Emanuel, Dumnezeu cu noi.

“Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” – iar noi am putea completa: Dumnezeul lui Isus Cristos, al sfântului Pavel, al sfântului Augustin, Dumnezeul nostru şi al părinţilor, bunicilor şi străbunicilor noştri. În Evanghelia sfântului Luca (20,37-38), Isus, vorbind despre învierea morţilor, comentează acest titlu pe care şi-l dă Dumnezeu: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii; pentru că toţi trăiesc pentru el. Altfel spus, Dumnezeu este un Dumnezeu personal, care tratează cu oamenii de la persoană la persoană, întreţine raporturi cu oamenii, este implicat în istoria oamenilor. Dumnezeu nu este o idee abstractă, ci o fiinţă vie care vorbeşte, ascultă, vede, simte, se bucură, se mânie; dar mai ales iubeşte până la gelozie: “Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos” (Dt 4,24). Citim în Cartea Exodului că “Domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, aşa cum vorbeşte un om cu prietenul său” (Ex 33,11).

“Dumnezeu este iubire” – scrie sfântul Ioan. Filozofii păgâni ai antichităţii refuzau categoric posibilitatea ca Dumnezeu să aibă vreun sentiment pentru oameni. Dumnezeul filozofilor e ca idolii păgânilor care au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, au gură şi nu vorbesc, au nas şi nu miros. Pentru Platon, Dumnezeu este o Idee, Ideea Binelui. “Dumnezeu, spunea el, nu se poate amesteca cu omul”. Dumnezeu trăieşte în lumea lui de sus, fără să-l intereseze ce fac oamenii pe pământ. Dumnezeu, spune Aristotel, e cel iubit de către oameni; dar el nu-i poate iubi pe oameni, s-ar degrada, căci a iubi presupune să doreşti ceea ce nu ai şi să suferi pentru ce nu ai. Or, Dumnezeu are totul, nu-i lipseşte nimic de aceea nimic nu doreşte, deci nu iubeşte nimic. Un filozofi păgân, Maxim din Tir, scria cu disperare: “Ce-mi rămâne de făcut? Această învăţătură este, fără îndoială, cerească, dar inumană. Platon zice că Dumnezeu nu poate lua parte la problemele umane: în acest caz, către cine îmi voi îndrepta rugăciunea?” Evanghelistul Ioan ne spune că lucrurile stau tocmai invers: că Dumnezeu îl iubeşte pe om chiar şi atunci când omul nu-l iubeşte pe Dumnezeu. “Iubirea nu stă în faptul că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că el ne-a iubit pe noi, şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Dumnezeu este iubire. Ce iubeşte Dumnezeu? Îl iubeşte pe om. Dar omul a apărut pe pământ doar acum câteva milioane de ani. Înainte de a fi omul, ce a iubit? A iubit universul pe care l-a creat. Dar universul a apărut doar acum vreo 15 miliarde de ani. Înainte n-a avut ce să iubească? Ba da. Dumnezeu din veşnicie e iubire. În familia sfintei Treimi, Tatăl din veşnicie îl iubeşte pe Fiul, Fiul din veşnicie răspunde la iubirea Tatălui, Duhul Sfânt din veşnicie este iubirea, îmbrăţişarea personificată dintre Tatăl şi Fiul.

Iubirea lui Dumnezeu apare mai ales în faptul că l-a sacrificat pe Fiul său unic pentru a-i salva pe oamenii păcătoşi. Se povesteşte că Dumnezeu care este un tată plin de iubire faţă de oameni, văzând atâta suferinţă pe pământ, a pregătit un număr de îngeri pentru diferite suferinţe ale oamenilor şi i-a trimis în lume. Unora li s-au încredinţat spre alinare orfanii şi văduvele, altora bătrânii şi muribunzii, altora mai sensibili bolnavii şi handicapaţii, altora săracii. Fiecare nefericit avea măcar un înger care să-l mângâie, să-i fie alături. O singură categorie de nefericiţi nu avea pe nimeni, căci nimeni nu credea că sunt nefericiţi şi toţi stăteau departe de ei. Dar şi gemetele lor au înduioşat inima Tatălui. Pe cine să trimită la ei? Un înger? N-ar fi fost suficient, şi niciun înger n-ar fi mers cu plăcere. Atunci l-a trimis pe Fiul său în lume ca să le aducă celor păcătoşi bucuria şi mângâierea iertării.

Textele biblice din această duminică ne îndreaptă atenţia tocmai spre iubirea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi. Stăpânul care are răbdare cu smochinul neroditor, îl aşteaptă, nu-l taie, îl păsuieşte, îi îngăduie viticultorului să-i dea îngrijiri suplimentare, să sape în jur mai adânc, să-i pună îngrăşământ, e Dumnezeu care în mila şi bunătatea sa nu-l loveşte imediat, îl păsuieşte, îi acordă îngrijiri suplimentare, haruri şi ajutoare de tot felul, în speranţa că se va converti, va produce roade de sfinţenie.

Despre aceeaşi iubire şi grijă faţă de noi ne vorbeşte apostolul Pavel astăzi în lectura a doua. “Fraţilor, nu vreau să ignoraţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare… toţi s-au hrănit cu aceeaşi mâncare spirituală, şi toţi au băut din aceeaşi băutură spirituală, pentru că au băut dintr-o stâncă spirituală care venea după ei; iar stânca era Cristos. Cu toate acestea cei mai mulţi dintre ei nu au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustiu. Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept avertisment”. Ce fel de avertisment? Suntem avertizaţi că aşa cum evreii în pustiu, deşi au primit mana din cer, deşi au băut apa scoasă în mod miraculos din stâncă, deşi au primit carne – prepeliţe -, nu au corespuns la iubirea lui Dumnezeu şi ca pedeapsă au pierit în pustiu, tot astfel noi care am primit atâtea binefaceri: chemarea la credinţă, sacramentele, trupul şi sângele Domnului ca hrană şi băutură, cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu ne convertim, nu ne schimbăm viaţa, renunţând la păcat, pierim, ne osândim. Cine refuză convertirea refuză iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu poate să facă nimic pentru a-l salva. În evanghelia de azi Cristos ne cheamă pe toţi la convertire: “Credeţi voi că acei galileeni pe care Pilat i-a măcelărit în templu amestecându-le sângele cu sângele jertfelor, au fost mai păcătoşi decât ceilalţi galileeni, dacă au păţit ce au păţit? Eu vă spun: nu. Dar dacă nu vă veţi converti, toţi veţi pieri la fel. Sau cei 18 inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu. Dar dacă nu vă convertiţi, toţi veţi pieri la fel”.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin