- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Duminica a IV-a din Postul Mare, C

Posted By pr. Claudiu Dumea On March 13, 2010 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Ne aflăm în inima Postului Mare. E un timp de convertire, de purificare sufletească. Cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia duminicii de astăzi este o cateheză asupra sacramentului mărturisirii. Duminica de azi se numește laetare – “bucură-te”. Biserica ne face să gustăm anticipat ceva din bucuria Paștelui, a învierii, bucurie ce ne vine numai din convertire, din iertare, din reconcilierea cu Dumnezeu și cu frații noștri.

Despre această bucurie ne vorbește prima lectură, în care ne este descrisă bucuria poporului ales, care, eliberat din robia Egiptului, intră, în sfârșit, în pământul făgăduit și mănâncă din roadele lui; de îndată ce intră, celebrează Paștele, memorialul eliberării: convertirea, reconcilierea aduc cu sine bucuria eliberării din cea mai neagră sclavie, din sclavia păcatului.

În a doua lectură, apostolul Pavel vorbește și el despre bucuria împăcării cu Dumnezeu, despre iertarea primită prin Cristos, care a ispășit în trupul său, pe cruce, păcatele lumii: această iertare echivalează cu o înviere din morți: “Dacă cineva este în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.

Corintenii, cărora le scria Apostolul, știau din experiență ce înseamnă să fii iertat, grațiat, amnistiat. Orașul lor fusese distrus complet de romani, în anul 146 î.C., ca pedeapsă pentru nesupunerea și revolta lor. În anul 44 î.C., Iuliu Cezar i-a iertat și a reconstruit orașul. Cu acea ocazie a acordat o amnistie generală, iertându-i și eliberându-i din închisori pe toți cei ce se făcuseră vinovați de vreun delict sau de vreo infracțiune. În curând, Corintul devine unul dintre cele mai puternice și bogate orașe ale Imperiului Roman și capitală a provinciei Ahaia.

La Evanghelie am auzit cele mai frumoase și mai mișcătoare cuvinte care au ieșit de pe buzele Mântuitorului: parabola fiului risipitor, bijuteria cea mai prețioasă, perla cea mai frumoasă a Evangheliei. Totul ne impresionează la cele trei personaje ale parabolei. Ne impresionează iubirea, îndurarea, iertarea tatălui, care, când i se întoarce copilul acasă, parcă își pierde mințile de bucurie și de fericire. Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa, Dives în misericordia, spune că ar trebui să se numească parabola tatălui îndurător sau a tatălui risipitor, căci tatăl e mai risipitor în iubire decât copilul fugit de acasă, care își risipește averea trăind în destrăbălare.

Ne impresionează nefericita aventură a copilului mai mic, care, împins de dorința unei libertăți greșit înțelese, părăsește casa părintească, unde avea de toate, ca, după o viață vicioasă, să ajungă în ultimul hal de degradare, de mizerie, de umilire: ajunge să păzească porcii, să se hrănească cu mâncarea porcilor – suprema umilire pentru un evreu, căci, pentru evrei, porcul era un animal necurat și nu mâncau carne de porc; porcii erau crescuți pentru păgânii care trăiau în Palestina. Dar nefericita și nesăbuita lui aventură se termină cu bine: cu un ospăț de bucurie, cu petrecere, cu lăutari. Tânărul a căzut în păcatul necurăției trupești și convertirea de la acest păcat e oarecum ușoară.

Găsim în evanghelii mai multe cazuri de femei desfrânate, care s-au convertit și au fost iertate de Cristos. În schimb, fratele lui mai mare a căzut într-un păcat și mai grav: în necurăția sufletească, de la care convertirea e mult mai grea, și nu găsim pe nimeni în evanghelii care să se fi convertit și să fi fost iertat de Cristos. Ce este necurăția sufletului? Mândria, orgoliul, aroganța, pretenția nu numai că nu ai nici o greșeală, dar că nici nu poți greși; de unde, alergia la orice observație, la orice dojană, la orice sfat. Este păcatul celor desăvârșiți. Așa era fratele mai mare: “Tată, eu niciodată nu ți-am încălcat porunca”: conștiincios, harnic, ascultător, nu fuge de acasă, practicant, bun creștin am zice. Atunci, ce-i lipsea? Îi lipsea iubirea, adică esențialul, fără de care celelalte virtuți nu au nici o valoare. “Tată, eu de atâția ani îți slujesc ca un rob”. Era limpede: tatăl nu avea în casă un copil, ci un rob. Nu-l slujea ca un copil, din iubire, ci ca un sclav, de frică sau din interes. Lipsit de iubire, acest fiu mai mare era mai departe de casa părintească decât fratele său, fugit într-o țară îndepărtată. Nu era mulțumit cu ce îi dădea tatăl său, patronul; tatăl său îi era dator cel puțin cu un ied. Cum arăta acest fiu mai mare, care, în mândria lui, se credea virtuos și ireproșabil? Negru la inimă, înăcrit, nemulțumit, hipercritic, închis, morocănos, țâfnos, invidios, egoist, disprețuitor față de alții. Putem presupune că din cauza lui a fugit fratele mai mic de acasă, căci otrăvea atmosfera cu comportarea sa; cel mic, nemaiputând suporta viața în casă, și-a luat lumea în cap. Când află că s-a întors fratele mai mic acasă, cel mare face o criză de isterie: stă înbufnat în drum, nu vrea să intre în ogradă.

Parabola de astăzi ne invită la o examinare a conștiinței atentă, completă și obiectivă. Obișnuim să ne examinăm conștiința la Spovadă cu privire la castitate, spre a vedea dacă nu am încălcat cumva porunca a șasea. E foarte bine. Dar este necesar să ne examinăm și mai atent conștiința cu privire la curăția sufletească, spre a vedea dacă nu am păcătuit împotriva celei mai mari porunci, care este iubirea, căci, cum spune apostolul Pavel, “dacă nu am iubire, nu sunt nimic. Sunt ca o aramă sunătoare sau ca un chimval zăngănitor”.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2352/