“Acum iată, aduc cele dintâi roade din roadele pământului, pe care mi le-ai dat Tu, Doamne…” (Deut. 26, 4-10)

“Dacă mărturiseşti deci, cu gura ta că Isus este Domn, şi dacă crezi în inima ta că Isus te-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” (Rom. 10, 8-13)

“Isus…, a fost dus de duhul în pustiu, unde a fost ispitit de diavol timp de patruzeci de zile.” (Lc. 4, 1-13)

Lecturile de astăzi ne oferă trei elemente caracteristice pentru trăirea Postului Mare: Aduceri de mulţumiri; Mărturisirea credinţei; Curăţirea prin Cuvânt.

Aduceri de mulţumiri

Citirea din Cartea Deuteronomului este un text liturgic adaptat “sărbătorii trufandalelor”. “Preotul să ia coşul din mâna ta şi să-l pună înaintea altarului Domnului Dumnezeului tău…” Acesta nu trebuie să fie un dar prea consistent, ci o mică parte din recoltă, un coş cu primele roade ale pământului. Ceea ce contează nu este cantitatea ci semnificaţia. Aici este vorba despre un gest “euharistic”. Un gest de recunoaştere că totul vine de la Dumnezeu, şi toate se reîntorc la El în aduceri de mulţumiri şi laude (euharistia).

Recolta ogoarelor, mai înainte de a fi rodul muncii oamenilor, ea este darul, binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea, jertfa culturală, nu este atât numai o iniţiativă omenească, ci un răspuns la acţiunea binecuvântată a lui Dumnezeu. În acest context se înscrie minunatul fragment, care se numeşte “Crezul istoric al lui Israel”. Trebuie subliniat acest aspect peculiar al religiei iudaice. Credinciosul nu-L află pe Dumnezeu la sfârşitul unei gândiri filozofice, ci în acţiunea unei istorii, realizată de Dumnezeu împreună cu poporul său.

Catehismul lui Israel, deşi conţine o serie de formule abstracte, este o povestire a faptelor săvârşite de Dumnezeu. Evreul nu se întreabă: “Cine este Dumnezeu?”, ci “Ce a fost, ce a însemnat Dumnezeu pentru noi?” Pe el nu-l interesează cine anume este Dumnezeu, ci numai ceea ce a făcut Dumnezeu pentru poporul Lui. Cu alte cuvinte, credinţa lui Israel se naşte din viaţa lui Dumnezeu, care poate fi documentată istoric, înţeleasă ca prezenţă eficace şi operantă, prin evenimente. Nu “Acela care este”, ci “Acela care se află de faţă aici, intervine şi lucrează”. Acela nu trăieşte numai pentru El, ci Acela care se interesează şi de alţii.

În fragmentul “Crezului istoric” al lui Israel, pe care-l citim astăzi, se evidenţiază trei gesturi, trei acţiuni ale lui Dumnezeu: Alegerea, începutul Patriarhilor. O alegere gratuită ce cade asupra unei realităţi mizerabile: Tatăl meu era un pribeag…”. Eliberarea: “Egiptenii ne-au asuprit, ne-au chinuit şi ne-au supus la grea robie. Noi am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit glasul şi ne-a văzut asuprirea, chinurile şi necazurile noastre. Şi Domnul ne-a scos din Egipt cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni.” Darul pământului: “El ne-a adus în locul acesta şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere.”

Drept încheiere, iată şi gestul euharistic: “Acum, iată aduc cele dintâi roade din roadele pământului, pe care mi le-ai dat Tu, Doamne”. Oferta repetată în fiecare an, actualizează pentru fiecare membru al poporului lui Dumnezeu, instalarea şi luarea în primire a pământului, aşa cum s-au petrecut ele în vremurile de demult. Nu trebuie uitat că lauda, adică recunoaşterea a tot ceea ce a făcut Dumnezeu din dragoste faţă de noi, şi mai face încă, reprezintă o obligaţie principală pentru fiecare creştin. Dacă nu vrem să ne transformăm în nişte posesori abuzivi şi nerecunoscători ai darurilor lui Dumnezeu, atunci trebuie ca în fiecare zi să devenim euharistie, adică aduceri de mulţumiri.

Mărturisirea credinţei

Sfântul Paul, în scrisoarea către Romani, ne repune în centrul credinţei creştine, recunoaşterea că “Isus este Domnul”. Prin urmare, o credinţă recondusă la evenimentul fundamental care este Înălţarea – Preamărirea lui Cristos, pe care “Dumnezeu l-a înviat din morţi”. Credinţa noastră trebuie mărturisită atât cu inima cât şi cu limba, cu gura, pentru că ea implică o adeziune totală a omului. Se cere o mărturisire publică, exterioară, în faţa tuturor “cu gura”, ceea ce vrea să spună nu numai cu cuvintele, ci chiar cu mărturia vieţii de toate zilele, prin care toţi cei ce ne văd să se convingă că “Cristos este Domnul”.

Curăţirea prin cuvânt

Evanghelia de astăzi ne prezintă povestirea ispitirilor lui Isus în pustiu. Diavolul încearcă să-L abată pe Isus de la calea Sa cea dreaptă, de la planul Tatălui ceresc. În locul umilirii, al înjosirii, a dragostei, al crucii, diavolul îi prezintă o cale mai scurtă, mai de-a dreptul, o cale mai comodă pentru a ajunge la popularitate: calea gesturilor spectaculoase, a puterii, a liberării parţiale a omului de a se limita numai la problemele economice, fără a se mai gândi la mântuirea totală. Isus respinge toate aceste propuneri ale satanei, citind cuvintele Scripturii, pentru că El trebuie să ducă la îndeplinire întreaga misiune ce i-a fost încredinţată de Tatăl ceresc.

Deci, şi pentru noi, timpul Postului Mare este o ocazie de a verifica dacă întreaga noastră comportare corespunde cu planul lui Dumnezeu. Pentru a curăţi creştinismul nostru de toate sosurile, mai mult sau mai puţin picante, de superstiţie, de uşurătate, de aparenţă şi exterioritate. Pentru a ne împotrivi compromisurilor, moleşelii şi trădării Mesajului. Pentru a redescoperi cerinţele cele mai de căpetenie ale lui Isus Cristos. Pentru a nu trăi o religiozitate croită după măsura noastră, ci numai aşa cum o vrea Dumnezeu. Pentru a îndepărta orice echivoc şi de a lua hotărâri precise, chiar şi mai anevoioase, care să ne îndrepte pe calea statorniciei, a coerenţei.

Evident, aceste verificări esenţiale sunt posibile numai în cazul când avem curajul de a ne confrunta cu Cuvântul Domnului. Cu acel cuvânt, care trebuie să-şi afle locul în viaţa noastră de toate zilele, reducând la tăcere prea multele cuvinte, care ne absorb tot timpul. Acesta este adevăratul Post. Prin urmare, puţin pustiu, puţin curaj pentru sondarea adâncurilor inimii, puţină tăcere, şi ceva mai mult gust pentru viaţa lăuntrică. Pocăinţa şi convertirea la care suntem chemaţi, nu este altceva, decât a renunţa la mizerabilele şi confuzele noastre planuri, pentru a ne gândi şi orienta numai după planul original al lui Dumnezeu. În realitate, pocăinţa nu este altceva decât nostalgia măreţiei noastre autentice.