Deşi evanghelistul Luca pune parabola smochinului neroditor doar în capitolul al XIII-lea, cam pe la jumătatea activităţii lui Isus, faptul că stăpânul se plânge de trecerea celor trei ani de când vine şi tot caută fructe şi nu găseşte, cred că Mântuitorul se afla în cel de-al treilea an al activităţii sale publice, în apropierea morţii, fiindcă de trei ani tot predica convertirea şi roadele încă se lăsau aşteptate. Deoarece Isus ne iubeşte, se roagă Tatălui şi acesta ne păsuieşte.

Despre primele două componente esenţiale ale postului – înfrânare şi rugăciune – v-am vorbit în cele două duminici precedente, acum urmează a treia: pomana, despre care rugăciunea de la începutul Liturghiei de azi spune că vindecă rănile pricinuite de păcate. Dat fiind faptul că noi ne simţim apăsaţi de povara greşelilor, trebuie să facem pomană în spirit de pocăinţă.

Pomana, sau milostenia, este benefică în primul rând pentru acela care o face, apoi pentru aproapele care o primeşte şi în al treilea rând pentru întreaga Biserică pe care o măreşte şi o sfinţeşte.

Sfânta Scriptură este plină de invitaţii, care mai de care mai atrăgătoare, spre a face milostenie. Iată câteva: “Pomana scapă de moarte” (Tob 4,10); “Este mult mai bine să faci pomană decât să aduni aur” (id. 12,8); “Pomana curăţă de orice păcat” (id. 12,9); “Cei care dau de pomană se vor bucura de viaţă lungă” (id. 12,9); “Cine dă de pomană aduce o jertfă de laudă” (Sir 35,2); În Faptele apostolilor se menţionează că şi păgânii găsesc îndurare la Domnul, dacă fac pomană. Un înger vine la centurionul roman Corneliu şi-i spune: Rugăciunile şi pomenile tale s-au urcat întru aducere aminte în faţa lui Dumnezeu, deschizând astfel poarta credinţei ca evanghelia lui Isus să fie predicată neamurilor, iar apostolul Petru este condus în chip miraculos să-l boteze pe el şi întreaga lui familie (cf. Fap 10,4 ş.u.).

Lecturile de azi nu fac decât să întărească cele spuse.

Prima lectură (Ex 3,1-8a. 13-15) ne relatează chemarea lui Moise de a fi un fel de mesia pentru poporul său din robia egipteană. Cărui fapt se datorează această chemare? Sigur că în primul rând iniţiativei divine, dar aportul lui Moise nu s-a arătat atunci când a omorât un egiptean şi l-a îngropat în nisip (cf. Ex 2,11-15), crimă pe care a trebuit s-o ispăşească prin frică, părăsirea casei şi tuturor bunurilor (care îi veneau din partea fiicei faraonului), fugă prin pustiu, trai printre străini etc., ci pentru o faptă bună: flămând, obosit şi însetat, vine în ajutorul fiicelor lui Ietro prin adăparea oilor (cf. id. Ex 2,16 ş.u.). Ietro se întrece pe sine în dărnicie faţă de Moise: îl primeşte în casa sa, îl hrăneşte şi-i dă chiar pe Ţipora de soţie. Nici Dumnezeu nu se lasă mai prejos: i se arată la Horeb în rugul care ardea şi nu se mai termina, îi vorbeşte, îşi descoperă numele de Iahve, adică Eu sunt cel ce sunt, ceea ce înseamnă că îi dă lui Moise putere asupra fiinţei divine – Eu sunt cu tine – în misiunea pe care i-o încredinţează. Şi toate acestea pentru o pomană?

Cel ce dă de pomană, chiar şi numai un pahar de apă (cf. Mt 10,42) din iubire faţă de Creatorul său, primeşte înţelegerea sensului vieţii, adică ce înseamnă a fi sau Eu sunt cel ce sunt; înţelege sensul teologic al postului mai mult decât sensul lui moral izvorât din milă, dreptate sau filantropie.

Ca Moise să devină începutul unei lumi noi a trebuit să părăsească toate siguranţele sale şi să se dedice total pentru alţii. Moise a fost o umbră a lui Isus în Vechiul Testament.

Isus Cristos, deşi plin de toată bogăţia dumnezeirii, “s-a golit pe sine, a luat chip de rob” (Fil 2,6-7), devenind cel mai mare cerşetor al omenirii, strigând mereu: Convertiţi-vă!.

Convertirea spre dăruire este cea mai grea, dar pe aceasta ne-o propune evanghelia zilei (Lc 13,1-9). Omul acceptă să postească, să se roage, dar când este vorba să dea din avutul său sau chiar pe sine, nu-i convine şi găseşte o mulţime de scuze. Chiar şi atunci când dă ceva, o face tot dintr-un interes personal şi nicidecum din iubire faţă de Creator spre a se înscrie în planul său mântuitor. Isus aduce în sprijinul dăruirii totale învăţătura morţii: în cele din urmă ea ne va răpi toate şi vom fi cu atât mai trişti cu cât ne va lua mai multe. Atunci nu este mai bine să dăruim cât mai multe, chiar toate, spre a dobândi bucuria divină care izvorăşte din dăruire? Moartea deci nu-i o sperietoare, este o chemare spre fericirea dăruirii, fiindcă numai dăruind vom dobândi.

Cât să dăm? Cât ne lasă inima. Pomana este o problemă de inimă. Cine dă tot ce are din toată inima nu mai rămâne cu nimic. Inima rămâne goală. Din acest gol al inimii porneşte Dumnezeu la o nouă creaţie. Specificul lui Dumnezeu este acela de a crea din nimic. Dacă toţi oamenii ar da tot şi din toată inima, toţi ar simţi, ar experimenta, cum în ei apare o lume nouă: un pământ nou, un cer nou, un om nou, o fericire nouă.

Pomana ne verifică iubirea, speranţa şi credinţa, adică gradul de convertire. N-am dat nimic? Nu ne-am convertit deloc. Cât am dat, atâta ne-am convertit. Cât ne-am convertit, atâta har am primit. Dacă nu suntem capabili să dăm tot din toată inima, atunci să ne dispunem spre a da puţin din toată inima, ca să primim “tot” din partea Tatălui, adică acel Tot care s-a făcut “nimic” pentru noi, s-a făcut “rob”. Să-i spunem cu sinceritate: Doamne, nu ştiu cum să dau tot; nu pot să dau tot; nu ştiu cine ar putea să mă primească tot! Vino şi mă învaţă cum să încep!

Vom auzi din nou ceea ce am mai auzit de zeci de ori: Începe prin a-mi da tot păcatul tău! Cu restul poţi face ce vei voi! Sunt sigur că fără păcat, golit de orice formă de egoism, vei regreta că nu ai toate bunurile vremelnice şi chiar veşnice spre a le dărui.

Dacă până acum nu i-am dat nici păcatele, cum vom face pomană din celelalte bunuri? Suntem smochini neroditori. Dar până când?

Postul Mare are menirea să ne sape la rădăcină, să ne pună gunoi pe cap (cenuşă), fiindcă rădăcinile noastre sunt aici, în cap, ca să aducem ca roade smochinele dulci ale milosteniei.

În lectura a II-a (1Cor 10,1-6.10-12) sfântul Paul ne oferă un clasic exemplu cum Scriptura (VT) este folositoare pentru a corija, a învăţa, a convinge, a ne face drepţi (cf. 2Tim 3,16-17), rezumând în câteva cuvinte principalele evenimente ale ieşirii din Egipt şi cum cei salvaţi atunci s-au depărtat de mai multe ori de Dumnezeu prin idolatrie şi desfrânare. Acelaşi pericol ameninţă comunitatea creştină din Corint. Apostolul neamurilor arată cum pentru mântuire nu-i suficientă iniţiativa şi acţiunea lui Dumnezeu, indispensabilă este şi colaborarea omului (cf. MAC pag. 230).

Prin ce poate colabora omul? Poate omul face ceea ce a făcut Dumnezeu când poporul său era însetat în pustiu şi când a făcut să iasă apă din stâncă?

Răspunsul este pozitiv. Poate, fiindcă spune apostolul: Stânca era Cristos. Or, creştinul poate şi trebuie să poarte această Stâncă cu el, să dea de băut celor însetaţi după Dumnezeu, după viaţa veşnică, după viaţa harului, adică să dea dovada vie că el trăieşte prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, să dea dovada fericirii spirituale că şi-a găsit izvorul de apă vie, că pieptul său a devenit o fântână arteziană care însoţeşte în această lume pe toţi cei însetaţi.

Stânca însoţitoare se referă la o legendă rabinică, conform căreia stânca miraculoasă din care ieşea apă i-a însoţit pe israeliţi pe tot parcursul peregrinării lor prin pustiu. Biblia dă deseori lui Iahve numele de Stâncă (cf. Dt 32,4; Is 17,10; Ps 18,8; 95,1). Rabinii insistau asupra acestui nume teoforic punându-l în legătură cu izvorul ieşit din stâncă în pustiu. Faptul că Paul îl numeşte aici pe Cristos drept Stâncă, arată intenţia lui de a declara că orice creştin prin Cristos devine teofor, un purtător de Dumnezeu (cf. CBL pag. 1602), purtător de bunătate şi îndurare.

Să ne întoarcem la începutul Liturghiei de azi şi să spunem rugăciunea Bisericii cu mai multă credinţă, speranţă şi iubire: Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea şi îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta! (LR), ca să fim şi noi cu Cristos stâncă din care să izvorască apa vieţii veşnice. Amin.