Prima duminică din Post începe cu o promisiune de slavă şi de viaţă din partea lui Dumnezeu: “Pe cel care mă cheamă în ajutor îl ascult; îl izbăvesc şi îl umplu de slavă, cu belşug de zile îl voi îndestula” (Ps 90,15-16).

Sfânta Biserică ştie că slava şi viaţa divină se oferă acelora care se roagă şi se străduiesc să pătrundă în misterul lui Isus, de aceea îşi înalţă mintea spre cer zicând: Dumnezeule atotputernic, dă-ne, te rugăm, harul ca prin celebrarea acestui sfânt post să înaintăm în înţelegerea misterului lui Cristos şi să dobândim roadele sale printr-o adevărată viaţă de credinţă (LR).

Misterul lui Cristos, aşa cum ni-l prezintă evanghelia zilei (Lc 4,1-13), ne apare ca spaţiul indefinit al celor patru zări în care fiecare parte poate fi subiectul unei predici şi al unei contemplaţii: 1) Isus apare în plinătatea darurilor Duhului Sfânt; 2) se lasă ispitit de diavol; 3) suportă foamea peste limita posibilului şi 4) învinge pe ispititor prin puterea Sfintelor Scripturi.

De înţelegerea acestui mister depinde dezvoltarea vieţii noastre spirituale printr-o integrare profundă în planul mântuirii.

Lectura I (Dt 26,4-10) ne prezintă felul în care Israelul a înţeles să se integreze într-o nouă situaţie existenţială pe baza atuurilor din trecut acumulate prin fidelitate faţă de Iahve. La iniţiativa lui Dumnezeu, Israelul a fost eliberat din Egipt fiindcă a crezut şi a ascultat; a trecut Marea Roşie fiindcă a crezut şi a ascultat; a străbătut pustiul şi a ajuns la capăt pentru că a crezut (a mai căzut, dar s-a ridicat) şi a ascultat. Acum, la începutul unei noi etape istorice şi existenţiale, legată de ţara în care curge lapte şi miere, se pune problema unei noi atitudini faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi faţă de noul ambient. Desigur primează recunoştinţa plină de iubire într-un extaz de fericire care invită la ieşire din sine şi la o dăruire totală celui iubit, lui Dumnezeu.

Moise, prin prescrierea “primiţiilor”, adică a primelor roade ale câmpului care să fie oferite Domnului în semn de recunoştinţă, a intenţionat să perpetueze acest extaz fericit. Dar, din păcate, primiţiile Israelului se vor schimba în acel fariseism condamnat de Cristos: “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că daţi zeciuială din izmă şi chimion, dar aţi lăsat părţile mai importante ale legii: judecata, mila şi credinţa” (Mt 23,23). Ei dădeau primiţiile şi din cele mai mici produse ca să facă din Dumnezeu un partener de afaceri: Do ut des – “Îţi dau ca să-mi dai”.

Nu de primiţiile câmpului are Dumnezeu nevoie pentru slava sa, ci de primiţiile spirituale ale judecăţii (adevărului), milei (iubirii) şi credinţei în cuvântul său, absolut necesare pentru integrarea în adevărata spiritualitate, pentru a moşteni ţara în care curge lapte şi miere: împărăţia cerurilor.

Isus a venit în lume pentru a inaugura această împărăţie. Lupta dintre Mântuitorul şi diavol este inevitabilă. Din sensul acestei lupte îşi are originea textul evanghelic de la Liturgia cuvântului de azi care pune în evidenţă o componentă esenţială a postului, aşa cum ne-a arătat-o Isus că trebuie să fie: înfrânarea trupească şi sufletească de la tot ceea ce este rău; înălţarea spre cer prin rugăciune şi practicarea carităţii faţă de cei nevoiaşi (cf. Mt 6,1-9). Evanghelia zilei ne arată cum a practicat Isus în totalitate prima componentă a postului în pustiu sub trei aspecte: economic, politic şi religios.

La început apare necesitatea pâinii (pentru viaţa lui Isus rupt de foame). Prin ea se încearcă transformarea lui Dumnezeu într-o simplă garanţie de prosperitate şi de siguranţă economică. Vine apoi ispita politică, care se concretizează în dorinţa de a conduce, comanda şi de a orândui structurile acestei lumi, folosind pentru aceasta puterile satanice, care sunt începutul oricărei puteri care produce sclavi. Şi, în sfârşit, mai există şi o înfrânare religioasă care evită riscul încrederii fanatice în miracol, supunerea faţă de un fenomen spectaculos şi extern, menit să ne elibereze de efortul credinţei de fiecare zi.

Vom înţelege valoarea de primiţie spirituală a întreitei victorii a lui Isus, oferită Tatălui, dacă vom medita chiar asupra raţionamentelor pe care cu atâta subtilitate diavolul i le aduce Mântuitorului! Astfel: într-o lume în care milioane de persoane mor de foame, nu are dreptate Satana când îl roagă simplu pe Isus ca să devină cel mai mare filantrop al lumii şi să-şi pună toate puterile în a asigura pâinea şi viaţa oamenilor de pe acest sărman pământ? Într-o lume în care tiranii îi oprimă în fel şi chip pe cei mulţi, săraci şi nevinovaţi, nu-i logic să aibă şi ei un eliberator? Nu ar fi mai bine ca Isus să se transforme într-o putere unică pentru a garanta o împărăţie a păcii şi a încrederii? Pe un pământ în care milioane de persoane se simt incapabile de a ajunge la adevăr, n-ar fi mai logic pentru Isus să se folosească de minuni ca să-i determine pe toţi să creadă?

Cred că şi azi mulţi creştini ar fi de acord cu rezolvarea problemelor în felul propus de diavol! Mulţi cer Bisericii lui Cristos să se implice total în rezolvarea problemei pâinii pentru cei înfometaţi; să pună mâna pe putere ca să elibereze de tiranie pe toţi cei oprimaţi şi să facă dreptate pe pământ; şi mai ales, să ceară lui Isus să coboare foc din cer şi astfel cei care nu cred să creadă şi să se termine o dată cu ateii, cu ereticii, sectanţii şi schismaticii!

În faţa tuturor prevalează răspunsurile lui Isus:

1) Adevărata pâine necesară pentru existenţa omului este mult mai mult decât un simplu aliment material: viaţa n-a apărut din pâine şi nici nu-i destinată pâinii materiale, ci din cuvântul lui Dumnezeu şi destinată cuvântului său: pâinea vieţii (cf. In 6,26-71). Aceasta pentru că fiinţa umană este ceva mult mai mult decât un simplu obiect al prevederilor economice. Din acest motiv este necesar ca inima omului să fie hrănită cu cuvântul vieţii, cu vestea cea bună, în aşa fel ca toţi oamenii, plini de iubirea acestui cuvânt al vieţii, să împartă între ei ceea ce au, ca să ajungă la o cât mai mare asemănare cu Cuvântul Tatălui.

2) Puterea evangheliei nu-i numai un simplu domeniu politic pentru puterile lumii. Este adevărat, nimeni nu are putere, dacă nu îi este dată de sus (cf. In 19,11), dar folosirea puterii pentru a oprima libertatea omului devine dictatură şi orice dictatură este un dar al Satanei. Isus se arată disponibil în ascultare faţă de Dumnezeu şi-i oferă ca primiţie slujirea fraţilor săi. Acela va avea mai multă putere asupra libertăţii umane, care va şti să slujească pe alţii până la jertfirea totală de sine.

3) Credinţa nu-i un produs de bâlci, rod al unui spectacol extraordinar, ci este darul lui Dumnezeu, un dar al iubirii. Numai acela care trăieşte darul credinţei poate simţi bucuria iubirii, fiindcă numai aceasta îl poate sătura pe om de tot binele. (cf. CBL pag. 1145-1146).

Lectura a II-a (Rom 10,8-13) constituie un îndemn al sfântului Paul adresat nu numai credincioşilor din Roma, ci şi nouă, ca să ne însuşim cunoaşterea lui Isus, să-l acceptăm ca Domn şi prin el să devenim primiţii spirituale oferite Tatălui ceresc. Adevărata cauză a mântuirii noastre este evenimentul pascal realizat în Cristos şi ne cheamă să nu mai repetăm păcatul comis de Israelul care l-a respins pe Isus: el voia o dreptate a lui care să provină din faptele lui şi nu din evenimentul-Cristos. Faptele au valoare numai în puterea unirii cu Cristos. Dacă lipseşte această unire prin iubire, nu pot fi fapte care să asigure învierea şi viaţa.

Să ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt, să ne lăsăm pătrunşi de darul tăriei sale în acest pustiu – postul de 40 de zile – ca să ieşim biruitori cu Cristos şi să avem parte de primiţia învierii sale. Amin.